De pe tren culese

E sesiune. Încep să simt stresul abia după ce ies din sală, de la un examen pentru care nu am învăţat destul. Dar într-o săptămână în care ai patru examene, cât de mult te-ai putea pregăti pentru cel din ultima zi? Doamne fereşte, nu-mi caut scuze. Sunt studentă şi nouă nu ne stă în fire să ne scuzăm pentru că nu am învăţat destul; noi spunem că profesorii au ceva cu noi (glumesc!). Dar este adevărat că nu-mi dau silinţa îndeajuns de mult.

Ba chiar am decis că pe perioada sesiunii o să stau acasă, să învăţ în linişte, iar Sibiul să mă întâlnească doar în zile de examen.

Aşa că mă plimb în continuu între acasă şi Sibiu – bine că nu sunt la facultate în Bucureşti, căci aşa ceva ar fi fost imposibil; deşi numai luna trecută am făcut drumul Sighişoara-Bucureşti de vreo 3 ori! M-am mai dus şi cu maşina – când pierdeam trenul, când nu aveam un tren la o oră convenabilă, când nu trebuia să mai citesc o dată cursul, pe drum – dar nimic nu se compară cu trenul. Şi mari minunăţii mai găseşti pe tren; oameni de tot felul, de la copii, care sărăcuţii fac zilnic naveta la Mediaş sau Sibiu pentru şcoală, la bătrânei care merg vinerea la Sibiu la târg şi chiar persoane cu poveşti interesante/inedite.

Eu, ca şi o viitoare jurnalistă – aşa ne spune toată lumea la facultate, şi încet, încet, îţi vine şi ţie a crede şi a te comporta ca atare – trebuie să observ tot, să iau ce e mai interesant şi să dau mai departe (toate acestea ar trebui făcute sub o obiectivitate de neclintit, dar nu ne putem, întotdeauna, suprima subiectivitatea – mai ales dacă nu eşti pe deplin format!). Ceea ce găseşti pe parcursul unei călătorii din cap în cap de linie, e de-o diversitate incredibilă. O primă expresie care m-a şocat a venit din partea unei mame, către copilul ei din clasele primare (nu către cel care sugea la pieptul ei), spunându-i „Eşti mai rău ca un certificat de handicap!”. Şocant este, în primul rând, faptul că o mamă spune asta. E nevoie de câteva sinapse pentru a gândi aşa ceva. Putea să-l facă foarte simplu prost; dar ea a folosit expresia asta. Totuşi, expresia şi faptul că o mamă i-a adresat-o fiului ei, nu se potriveau în acelaşi context. Şi atunci am găsit două variante: ori are ceva experienţe cu certificatele de handicap şi a rămas puţin marcată, ori e o expresie pe care a luat-o de la altcineva şi n-a gândit-o chiar deloc (şi atunci numărul neuronilor necesari e acelaşi ca şi pentru aţi face propriul copil, prost).

Am dat şi peste câteva fraze amuzante, gen o discuţie între doi băieţi care s-au urcat din Mediaş „Vai ce cald şi bine e aici. Facem ca ţiganii.”, iar răspunsul i-a venit automat „Apăi tu oricum eşti ţigan.”; sau doi studenţi, o fată şi-un băiat, care se întorceau acasă de la facultate „Vrei să facem pită băgată-n ou? Aduc vineri ouă să facem pită băgată-n ou?”; dar cele mai multe dintre conversaţii erau menite să arate cine e cocoşul în grup, care-şi permite să se umfle mai tare-n pene:

– I-a de arată-ne tu buletinu’ şi demonstrează că nu eşti ţigan.
– Ce buletin, mă? Nu vezi tu nimic. Unde ai mai pomenit tu ţigan cu ochi albaştri?
– Vai, scuză-mă. Cortorar!

Dar poate cel mai tare m-a şocat povestea unei fete de 18 ani, care a fugit de acasă şi mergea la iubitul ei, din Brateiu, doar cu hainele de pe ea. A fugit de acasă doar într-o bluzită, dar cu banii ce i-a luat, s-a dus şi şi-a cumpărat de la ’39 o geacă galbenă, cu „tri sute cincizăci de mii”, şi nu-i părea rău că la preţul ăla, geaca era „de pomană”. Spunea că trebuia să-şi cumpere şi „adidaşii aurii” (accentul pe al doilea a) care erau „numa’ o sută douăzăci de mii”, dar s-a gândit că nu o să-i ajungă banii de bilet. Bineînţeles că şi-a scos banii din buzunar, a lăsat măsuţa pliantă jos şi s-a apucat să-i înşire. Vreo 60 de lei. „Văleu ce repide să duc banii.”

Contrar dorinţei de a-mi ridica privirea şi de-a o analiza, nu am făcut-o. Nici când mi-a vorbit nu am privit-o în ochi – i-am fixat geaca galbenă. Am ales să las expresiile ce le scotea pe gură să-mi creeze o imagine a ei, în minte.

„Da’ Nicu-i un băiat aşa de bun. Şi chiar nu vreu să-l pierd!”. Povestea ei minunată de dragoste, începea cu ceva timp în urmă când l-a cunoscut pe Covaci Nicu (nume pe care l-a spus de cel puţin o mie cinci sute şaptezeci şi două de ori) şi s-a îndrăgostit de „omul ăla”. A fost cu el în Brateiu, dar a stat la vărul lui, Florin, care lucrează la o pizzerie de acolo din sat; dar casa lu’ Nicu nu ştie unde e, că n-a fost niciodată. Da’ ştie sigur că e undeva prin ţigănie. Şi o să tot întrebe până dă peste cineva care să-l cunoască şi să-i spună unde stă. Ei se iubesc tare mult, da’ Florin ăla (nu pot posta pe blog însuşirile ataşate acestui nume) şi-a băgat coada şi i-a sunat pe părinţii ei şi le-a spus că Nicu e un derbedeu şi că nu are serviciu. „Da’ ce contează dacă eu îl iubesc pe omul ăla?” Şi atunci, părinţii ei au făcut mare scandal şi l-au dat afară pe Nicu, care mai nou se mutase la ei acasă. Şi ea acum merge în Brateiu să-l găsească pe Nicu, să-l omoare pe Florin şi să vorbească la poliţie că părinţii ei nu vor să-i dea copii după buletinele lor ca să-şi facă şi ea buletin şi să poată pleca cu Nicu, la muncă, în Germania. Acasă oricum nu se mai întoarce. De ce să se întoarcă într-o casă cu 7 copii, în care de cele mai multe ori mănâncă bătaie în loc de cină? Iar mama ei a avertizat-o, că o dată ieşită pe uşă, în casa aceea nu mai are ce căuta.

Şi toate acestea le-am auzit din Sighişoara până-n Brateiu – chiar de două ori, că din Sighişoara a stat o tanti lângă ea, şi din Luna a stat o fată de liceu, şi le-a povestit amândurora. Şi se plângea şi se lamenta şi spunea foarte bravă cât de tare-l iubeşte ea pe Nicu.

Emana vulgaritate prin toate mişcările, vorbele şi oftările ei. Incultură de-o puritate crudă. E incredibil cât de limitate sunt aceste persoane, deşi ei primesc „discriminare pozitivă şi regim preferenţial”. E de necrezut cât de puţine reuşesc să facă, deşi favorurile le sunt aşternute la picioare; că la 18 ani, ea încă nu are buletin; că nu ştia ce scria pe bilet; că nu ştia unde se află Brateiu, deşi a mai fost acolo – întreba într-un timp unde ajunge trenul acela (Sibiu), ca mai apoi să întrebe, ea, cum ajunge din Sibiu în Brateiu? Deşi era foarte îndrăgostită de Nicu şi întreba pe toată lumea dacă acolo este biserică pentru a se putea căsători, nu avea nici măcar un număr de telefon de-al lui.

Nu ştiu după ce se ghidează ei în viaţă, sau dacă se ghidează după ceva. Dar de amalgamul de persoane limitate, fără gram de educaţie, peste care am dat în ultimele 10 călătorii cu trenul (sau poate mai multe!), eu nu eram conştientă.

Concluzionam că în ţara extremelor, Indonezia, sărăcia e mai mare ca a românului nostru de rând. Dar realizez că la oamenii săraci, gradul de incultură nu era la fel de ridicat ca al celor de aici.

Cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb dacă ea l-a găsit pe Nicu.. oare? Şi ce s-a întâmplat dacă l-a găsit?