Cavalerul dreptății

de Ale Măriucă

Ce-a însemnat Festivalul Sighișoara Medievală 2013 pentru mine? Mai nimic..

Obișnuiam să fiu atât de entuziasmată de acest festival, de concerte, de mașinuțe și trenuleț, de tarabe, de dulciuri, de spectacole.. dar totul s-a transformat în ceva fad și nedistractiv. Singurele concerte care mai au loc sunt de fapt câteva melodii cântate la cimpoi, spectacolele sunt făcute la grămădă (și-aici vreau să spun că da, cavalerii ar trebui stimulați.. ), tarabele sunt mai multe ca înainte, dar cu mai puține lucruri de cumpărat, dulciurile nu-și mai au rostul; rămâne langoșul cu smântână, cașcaval și usturoi, eventual câteva ture cu mașinuțele în care îți învinețești genunchii, un Ciocan care nici nu-ți dă senzații chiar atât de tari și prietenii de prin toată țara care-și aduc aminte (doar în aceste trei zile) de minunatul oraș în care locuiești.

Poate tocmai faptul că reîntâlnești prieteni vechi aduce puțin farmec acestui festival, care-și pierde din popularitate cu fiecare ediție. Până la urmă omul sfințește locul, așa că distracția mea din weekendul trecut a fost datorată oamenilor care m-au înconjurat, nu festivalului în sine.

Cei care-l organizează încearcă să transforme festivalul medieval într-un eveniment care într-adevăr să ofere atmosfera acelor timpuri. Din această cauză s-a pus capăt concertelor, ba chiar o împotrivire asupra prezenței caruselelor la festival a existat – că nu e nimic medieval în ele. Dacă ar fi să aplicăm judecata lor asupra tuturor elementelor festivalului, ce-ar mai rămâne? Langoșii sau kurtoș-colacii și-ar mai avea locul? Tarabele cu cosmetice ieftine, cele cu dulciuri turcești, accesoriile moderne și măștile venețiene sau chiar artificiile – ce caută ele aici? Dar ce-ar mai rămâne? Câțiva cavaleri, domnițele, dragul de toboșar al cetății (pentru care încă mai vine lumea-n oraș) și standul de tras cu arcul. That’s it. Chiar și-n forma actuală.. nu știu cum să vă spun, dar, nimeni nu este interesat de program. Nu e nimeni care să spună „la ora 18.00 trebuie să fiu neapărat în Piața Cetății, fiindcă vreau să văd un spectacol” – fiindcă pe nimeni nu mai interesează. Festivalul ăsta e de nimic.

Țin minte că prima dată când am participat la festival, în anul în care ne mutasem la Sighișoara, mama mi-a spus de acasă:

–          „O să dăm peste tot felul de oameni zilele astea.”
–          „Adică nebuni?”
–          „Nu. Vin tineri care stau cu corturile și petrec, fără să doarmă, sunt oameni care fac lucruri rele, sunt oameni cărora le place să se dezlănțuie. Dar noi n-avem nicio treabă cu ei și nici ei cu noi. Ei se distrează-n felul lor, ție-ți place să te dai în lebede și să mănânci vată și mere pe băț. E același lucru.”

Și chiar așa a fost. Am dat peste tot felul de oameni, mai îmbrăcați sau dezbrăcați, oameni care zbierau și săreau, care ofereau un sărut pentru un leu (a.k.a. 10.000 de lei) – sau orice altceva, fiindcă rămăseseră fără bani de întoarcere acasă. Sau oameni care se drogau – am și-acum imaginea unei fete la vreo 20 de ani, brunetă, cu bocanci în picioare și cu niște zdrențe negre pe ea, cum își injecta cu o seringă subțire (mai subțire decât cea care mă făcea pe mine să plâng de fiecare dată când o vedeam în mână doamnei doctor), ceva, în braț – apoi și-a dat ochii peste cap. Nu mai țin minte cu cine eram, dar mă trăgea de braț, să trecem mai repede.

Anul acesta m-am chinuit să caut cazare pentru niște prieteni, care-au ajuns să doarmă-n Târgu Mureș într-un final, m-am îndopat cu langoși și Kurtoș, mi-am făcut vreo două tatuaje cu plante indiene (nu, nu e henna, e altceva) și mă gândesc serios ca unul din ele să-l fac permanent.

Dar sunt dezamăgită de ceea ce înseamnă Festivalul Sighișoara Medievală.

Anunțuri