Despre compromisuri

de Ale Măriucă

Am vrut de mult timp să abordez un subiect atât de controversat, dar m-a oprit de fiecare dată gândul că vorbele mele vor fi răstălmăcite și interpretate într-un mod în care eu nu-mi doresc. Dar oamenii oricum vor vorbi. Românii au o percepție negativă a acestui termen – reduc totul la niște ilegalități/imoralități. Cum spune și Puya într-una din melodiile lui „un compromis te poate duce sus”. Ce-i drept, românul așa este obișnuit.

Recunosc, nu știu întotdeauna ce e mai bine sau mai rău pentru mine, nu prea am habar de ceea ce vreau de la viață, însă am știut dintotdeauna ceea nu vreau. Și nu vreau să fac ceea ce nu-mi doresc sau nu-mi oferă plăcere. De ce să mă supun la o tortură, de orice fel, dacă eu nu primesc ceva la fel de consistent? Cum nu pot sta prea mult într-un singur loc, cu același grup de oameni – eu simt nevoia de diversitate. Cum cele mai groaznice migrene mi le provoacă liniștea, în timp ce presiunea productivă scoate ce este mai bun din mine. Cum nu voi tăcea niciodată din gură dacă un chelner îmi aduce spaghete în loc de penne. Cum voi reclama la toate instituțiile statului (nu doar român) neplăcerile care-mi sunt cauzate. Cum nu voi dormi nicio clipă, dacă știu că mai am 24 de ore de stat într-un loc. Cum o să-i întregesc colecția de cercei a surorii mele de prin toate locurile în care ma perind.

Și cum consider că viața este un echilibru însumat – tot ceea ce primești îți va fura ceva din ceea ce deja deții. Un fel de pay-back. Oamenii spun că orice succes se obține în funcție de compromisurile pe care ești dispus să le faci. Dar nu înțeleg de ce percepem compromisul în mod negativ. Dex-ul ne spune că un compromis reprezintă „o înțelegere, un acord bazat pe cedări reciproce; concesie”. Când simți nevoia să devorezi o ciocolată întreagă, trebuie să mergi la magazin, să o cumperi și să o savurezi. Banii pe care-i scoți din portofel sunt de fapt compromisul pe care-l faci pentru a-ți satisface o poftă. Se merită? Bineînțeles, poți s-o faci și data viitoare (dacă ai bani). Și să te pui mai repede în pat, fiindcă a doua dimineață trebuie să te trezești la ora cinci, este tot un compromis. Cred că până la urmă asta și contează cel mai mult, să ai o balanță care poate cântări alegerile tale, atât din punct de vedere psihologic/spiritual, cât și fizic, dar și din punct de vedere calitativ și cantitativ.

Charlie Chaplin a scris în anul 1965 ceea ce eu consider scrisoarea ce-a mai plină de învățăminte. Am și eu 21 de ani, la fel ca fiica sa, Geraldine, căreia îi era adresată scrisoarea, și mă mir de actualitatea vorbelor sale. O scrisoare scrisă înainte ca părinții mei să se fi născut, o citesc de parcă mi-ar fi adresată mie. Faimosul actor de filme mute spune la un moment dat: „nu uita să întrebi de șoferul taxiului, care te va duce acasă, de soția sa. Și dacă este însărcinată și nu au bani de scutece pentru viitorul copil, pune-i niște bani în buzunar. Am dat ordin la bancă să-ți plătească aceste cheltuieli. Dar celorlalți plătește-le exact cât le datorezi”. Eu rezum acest fragment la întrebarea la care revin de fiecare dată când am de făcut o alegere (exceptând cazurile în care impulsivitatea-mi specifică mă acaparează cu bună știință): „Se merită?” – ar fi și aici o extremă, și-anume să supraanalizezi faptele (ceea ce de asemenea mi se întâmplă des), dar v-aș plictisi prea tare dacă aș aborda și acest subiect.
Ca o mică paranteză, Charlie Chaplin, în același fragment, își îndeamnă fiica să-l ajute pe cel în nevoie, fără a clipi. Cred că ajutorul nu este o alegere de se merită/nu se merită; dacă poți, o faci, dacă nu, nu încurci. Așa ar fi drept.

Privindu-mă pe mine însămi (în cel mai obiectiv mod în care sunt capabilă să o fac, bineînțeles) sunt mulțumită cu alegerile pe care le-am făcut – poate nu întotdeauna cele mai potrivite, însă rezultatul de până acum nu-mi displace. Se spune că omul regretă doar ceea ce n-a făcut. Nu știu voi, dar eu sunt fericită că am reușit să mă opresc la timp de la unele lucruri, fiindcă, până la urmă, nu se merita. Cum îmi spunea o doamnă foarte drăguță pe care-am întâlnit-o odată pe tren: trebuie să te poți privi în oglindă și seara, după ce te-ai demachiat.

Am făcut compromisuri pentru tot ceea ce am primit de la viață, dar am făcut, de fiecare dată, să merite. Sunt multe nopți nedormite din cauza unor proiecte de la facultate sau pentru un concurs pentru care nu eram pregătită; sunt multe ore de stat pe tocuri criminal de înalte, sunt multe răni lăsate de pantofi de sticlă, încă vizibile; sunt mulți centimetri de păr tuns, și chiar dacă eu îmi doream să fiu sora lui Rapunzel, trebuia să fiu tunsă bob, pe scenă; sunt multe job-uri pe care le-am făcut fără a primi niciun ban – dar aveam nevoie să experimentez, să învăț; sunt multe ore în care-am dus dorul celor de acasă; sunt multe momente în care m-am simțit singură, înconjurată de străini; sunt multe momente pe care le-am ratat și totodată sacrificat. Dar toate acestea le-am făcut fiindcă a meritat să văd atâtea locuri minunate, să mă îndrăgostesc de oameni și locuri, să mă bucur de blițurile atâtor camere de fotografiat, să-mi fac părinții să fie mândri de mine. Și nu regret nimic.

Am crescut mereu cu impresia că trebuie să mulțumesc pe toată lumea, că toți trebuie să mă placă, că trebuie să fiu transparentă ca să nu fiu criticată.. dar e imposibil. Cei din jurul meu știu de ce sunt capabilă, restul nu prea contează. Urăsc faptul că oamenii-și asumă roluri de judecători. Eu nu voi judeca pe nimeni (ba bineînțeles c-o voi face, dar cel puțin voi încerca să mă opresc!). Poate pe măsură ce ne maturizăm – fiecare-n ritmul său – reușim să trecem peste asemenea superficialități, în așa fel încât nici noi să n-o facem și nici c-o fac ceilalți să nu ne deranjeze. Până la urmă, ceea ce nu mă afectează în vreun fel, nu-mi face niciun rău.

Anunțuri