Plan de weekend

de Ale Măriucă

Am cam pierdut în ultimul timp șirul zilelor săptămânii. Adică ce contează dacă e luni sau joi, marți sau duminică? Zilele pe care le petreceam la Sibiu erau oricum puține. Știam sigur că dacă sunt acolo, nu e weekend. Nu știu dacă am petrecut două weekenduri în Sibiu în ultimii doi ani de zile, căci da, atâta timp a trecut de când am început facultatea. Încă unul și PUFF!! – s-au dus anii mei de studenție. S-ar putea totuși ca feelingul încă să mă țină o vreme..

De când trag de mine să mă apuc și de treabă – adică de vreo trei luni încoace și abia acum, după sesiune, reușesc să-mi adun gândurile și-apoi doar o să văd ce-i de făcut – acum totuși reușesc să disting între zilele săptămânii și weekend. Și să fiu a naibii dacă am mai avut parte de-un weekend de două zile, anul ăsta – adică doar două zile(!). Cu toate acestea, cred că apuc să fac mai multe decât înainte.

Să vedem ce-avem în program. Vineri: Bergamo, clădiri vechi, arhitectură, biserici vechi și mănăstiri, cannoli și alte prăjituri locale, expoziții de artă și nunți cu oameni mici și veseli, străduțe înclinate și alambicate, haine ieftine și pizza (cu multă brânză). Perfect! Sâmbătă: un jogging prietenos de dimineață – că nu mă țin prea mult forțele – un prânz grecesc pe care, pentru prima dată, l-am făcut singură (nu de alta, dar n-am descoperit niciun restaurant cu specific grecesc prin apropriere), dar parcă a dat a est-mediteranean de la brânza Feta, o combinație de măsline verzi și negre în ulei și ceva condimente pe care le-am găsit la supermarket și scria Greek pe ele. A ieșit bine (spune bucătarul-client). Mă gândeam să le pregătesc și părinților când mă întorc acasă, că mamei tot nu-i place sushi-ul pe care-l fac.

După masă și după un pui de somn – mda, îmi permit să fiu lenesă în weekend – și pentru că soare de plajă nu era, m-am hotărât să iau metro-ul și să merg în centru, că acolo e mereu agitație. M-am descurcat binișor, am mai întrebat în stânga/dreapta, dar am ajuns la destinație.

Și înainte să ajung la Duomo, să mănânc din nou cannoli – de data asta unul chiar foarte bun – să cercetez magazinele și să mă delectez cu un cappuccio pe-o terasă unde-mi etalam noil săndăluțe de la Zara, chiar la ieșire din gura de metrou, m-a învăluit o mare de lume. Cu greu am deslușit care era mesajul lor, dar i-am dat cumva de cap: „Dalle parole ai diritti”. Cât de tare! Oamenii m-au animat instantaneu. Gagicile îmi zâmbeau constant, iar băieții nu mă observau – cu excepția unuia care mă studia atent și-mi imita unele gesturi. Ce-am văzut eu? Am văzut o mulțime de oameni puși pe petrecere, oameni faini, alături de care și eu aș petrecete, oameni cu pancarde colorate, peruci, unii îmbrăcați extravagant, oameni care zâmbeau, râdeau, zbierau sau pur și simplu îți scoteau limba, oameni care se simt bine în pielea lor și se bucură să fie în centrul atenției. Exact ca atunci când Realul câștigă un nou el clasico. Nimic mai diferit. Probabil prezența unei cantități mult mai mici de alcool. Dar oamenii sunt la fel.

Tind să am o viziune cât mai deschisă despre oameni. Cred că pot accepta multe diferențe – recunosc, uneori toată încrederea asta oarbă ce-o am în oameni rezultă a fi pură naivitate, dar îmi place să cred că cel puțin cu unii oameni am relații deschise, care nu se rezumă la tensiuni sexuale sau contracte cerere-ofertă. Cea mai bună prietenă a mea ocupă această poziție pentru încrederea ce i-o port și (sper din suflet că) mi-o poartă, nu pentru că aș avea nevoie de ea doar pentru a mă ajuta pe anumite planuri, ca eu, în schimb, s-o ajut pe alte planuri. Ajutorul ăsta reciproc vine din dorința de-a ne fi la amândouă bine și dacă putem, da, ne ajutăm. Ne ajutăm fiindcă suntem prietene, nu suntem prietene fiindcă ne ajutăm. Cel mai bine m-am înțeles mereu cu băieții și am câțiva la care țin enorm. Din nou, ne placem fiindcă suntem prieteni, nu suntem prieteni fiindcă ne placem.

Așa că da, eu îi iubesc pe oamenii ăștia. Nu pe toți oamenii gay, că-s și ei de multe feluri. Ii iubesc pe cei cu mințile într-adevăr deschise.. Respect enorm oricine recunoaște că e gay, fiindcă e dificil să trăiești ca un neadaptat într-o societate care se bazează mai ales pe asemănări – că până la urmă oamenii așa îi văd, ca pe niște exilați care trăiesc printre noi, care n-au logică sau morală; prea puțini sunt capabili să înțeleagă că orientarea lor sexuală nu ține de logică sau morală. Și îi iubesc pe toți cei care-i cunosc și au puterea să recunoască că sunt gay. Eu, totuși, consider că partea grea este ca ei să se accepte și să-nceapă să se bucure de viață exact așa cum simt, și nu câștigarea acceptării din partea celorlalți.

Până la urmă problema are două părți, iar într-o societate care tinde spre a accepta cât mai multe diferențe (la modul ideal) și este tot mai dezinvoltă, chiar și din punct de vedere sexual, nu e doar problema că cei straight nu-i accepta pe cei gay, ci și faptul că cei gay au nevoie de acceptul celor straight. E super fain că se fac manifestații sau chiar să aibă propriile festivaluri, dar s-o facă pentru încrederea lor în sine, pentru distracție și chiar destrăbăreală. Nu pentru a cere celorlalți drepturile tale. Ai dreptul să fii oricine dorești – atâta timp cât nu încalci drepturile altora, după cum spune legea – în intimitatea ta, în casa ta. Nici în societate nu trebuie să te ascunzi. Că oamenii se uită urât? Oamenii se uită urât și la mine. Și-o să găsească un alt motiv (dacă ai înceta să mai fii gay) să continue să se uite urât la tine. În prejudecățile lor, totul se reduce la compromisuri murdare. Să gândească ce vor, e dreptul lor. Cum e dreptul tău să fii ce vrei. Nu-l poți obliga să gândească altfel, dacă doar atât este capabil. Și ție, ca bărbat, nu-ți poate cere nimeni să iubești o femeie, dacă tu ești capabil să iubești doar un bărbat!

Trăim într-o societate care nu mai pune atât de multă bază pe căsătorie. Eu spre exemplu, nu-mi doresc bucata aia de hârtie căreia nu-i văd nicio valoare. Eu îmi doresc să am alături o persoană care să mă respecte, să mă iubească, să mă răsfețe și totodată ca toate acestea să fie reciproce. Asta îmi doresc. Și-atunci de unde fuga asta după dreptul de căsătorie? It’s just a damn paper.. Oricum se necesită multă educație și mulți ani de zile până oamenii vor accepta. Bărbații au impresia că le este dejucată bărbăția, femeilor le este scârbă.. bullshit! Cu ce ești tu mai puțin bărbat că un altul e gay? Ești prea puțin bărbat dacă ți-e frică să-l accepți. Nu înțeleg treaba asta ce-o au oamenii cu ceea ce nu-i afectează. Până la urmă, dacă n-are niciun efect asupra ta, de ce te deranjează?

Și duminică? Duminică plec la Veneția. Singurică, cu trenul, camera foto, o hartă și-o listă cu locuri de vizitat. Atât. Să vedem ce iese.

Anunțuri