Spectacol de aeroport

de Ale Măriucă

Călătoriile îmi oferă posibilitatea de-a scrie. Mai ales într-o perioadă atât de apăsătoare și aglomerată cum e sesiunea. Doamne, plină e sesiunea! Și nu numai de examene. Se întâmplă – probabil din cauza karmei sau a unor energii intens comentate – ca unele perioade să fie mult mai pline decât altele. Astfel am eu sesiunile, când apar cele mai multe contracte, cele mai multe oportunități, cele mai multe călătorii, și implicit, cele mai puține și mai tulbure ore de somn.

Nu am mai dormit de ordinul săptămânilor. Deja încep să fac greșeli (poate chiar și-n acest text mai mănânc vreo literă – dar nu, nu-mi caut scuze!), mă reped în acțiuni și alegeri, mă enervez prea repede pe vânzătoarea de la Real care nu știe să folosească un card, pe mama care nu-mi pune la spălat trench-ul de care i-am spus eu (fiindcă, datorită calității ei de-a găsi orice, mama mi-a mai găsit două trench-uri care corespundeau descrierilor mele, de care eu încă nu mi-am dat seama de unde le am, că eu doar unul folosesc) sau pe prietena mea cea mai bună că nu-mi răspunde la telefon, când eu mă bazez pe ea. Și-apoi apar altele și altele și se adună!

Pupăză peste colac, mai am de așteptat vreo două ore în Aeroportul Transilvania, care este de departe aeroportul pe care-l urăsc cel mai mult. Oamenii ăștia nu sunt niciodată în timp, deși au în jur de trei sau patru zboruri pe zi, n-au niciodată papucei de unică folosință și trebuie să-ți dai săndăluțele jos și să te perinzi de colo-colo desculță, cu niște angajați care nu știu să interacționeze cu oameni, doar să te privească superiori, ca pe-o gloată de criminali condamnați la moarte. Nimic din recunoscuta ospitalitatea ardelenească nu se găsește în comportamentul oamenilor care lucrează aici. Ar trebui totuși să ia în calcul că, poate, oamenii folosesc transportul aerian pentru rapiditate și accesibilitate și să lase scenariile de seriale polițiste cu trafic de droguri și detonări de avioane – sau cel puțin să ofere prezumția de nevinovăție până la proba contrarie. Așa ar fi corect!

După principiul every-single-time-a-shit-happens-in-this-airport, de această dată am avut parte de un show gratis cu personaje reale și talentate de rromi care merg la cerșit. Auăleu, am prejudecăți! Rămânem la rromi, un show de rromi.
„Imaginează-ți cum este la ei acasă”, mă întrerupe o doamnă din gândurile mele pline de scârbă.
„Nu cred că am o imaginație destul de bogată pentru a-mi imagina așa ceva”, îi răspund.
Da, acești oameni mă scârbesc. Nu rromii în general, ci oamenii needucați, gălăgioși, urâți din punct de vedere moral și inexplicabil de murdari. Este o coincidență macabră că toți cei care au urcat pe scena spectacolului de azi sunt rromi și mi-am permis să-i numesc pe toți așa, dar chiar nu am nimic cu rromii, atâta timp cât nu întrunesc condițiile dezgustătoare de mai sus. De fapt, să fiu mai clară, mă scârbesc oamenii din orice nație care corespund descrierii groaznice de mai sus.

Au urcat în cafeneaua de la etaj, au unit trei sau patru mese, au adunat toate scaunele libere și s-au urcat cu picioarele pe ele, s-au dat pe strigat și fumat, pe tras de scaune că s-au pus unul pe locul celuilalt, pe zdruncinat și împins, pentru a-și recupera glorioși tronul. Bănui că o parte merg în Barcelona și-o parte în Bergamo, că acestea sunt cele două destinații de astăzi. Doamna care stătea la masa mea, bându-și cafeluța în timp ce se amuza de spectacolul compatrioților noștri, mergea la Barcelona. Încercam să ghicim încotro se îndreaptă actorii și care avea să-i suporte și pe durata zborului. Am pierdut amândouă.

Oamenii ăștia, care probabil n-ar trebui supuși judecății mele, fiindcă n-am niciun drept în a le comenta aspectul, comportamentul sau alegerile, mă intrigă tocmai pentru faptul că sunt atât de rupți de societate și totodată pot să fie un pericol pentru ea. Poate sunt mai liberi decât corporatiștii sau chiar decât studenții și cu siguranță nu au atât de multe gânduri, fiindcă totodată nu au la fel de multe cunoștințe. Sau responsabilități.

Eu una, prefer să fiu conștientă de viața mea și de alegerile mele. Eu una, prefer să dețin controlul – pe care involuntar îl pierd, din cauza oboselii. Plină e sesiunea!

Anunțuri