Signorina, complimenti!

de Ale Măriucă

Oare știe toată lumea dezinvoltura bărbaților italieni, ochii care le fug mereu după ceea ce le place? Grimasa de pe chipul unui italian când vede o fată frumoasă e una din cele mai profunde expresii ale bărbaților din întreaga lume.

Am ieșit la o plimbare de după-amiază, după ce shootingul programat pentru ora două s-a amânat pentru ziua următoare. Dar e un semn bun – înseamnă că fotograful care urmează să mă fotografieze e ATÂT de ocupat; în cazul în care nu m-a amânat din plictiseală!

După ce de dimineață mi-am găsit un chelner drăguț care să-mi facă un cappuccio cu o fabuloasă spumă de lapte chiar lângă apartamentul în care stau, de data aceasta însă m-am plimbat ceva până am dat de The Scorpion, un local prea italian pentru numele dat. Federico, proprietarul și una din cele trei persoane care se ocupă de local (celelalte două sunt soția și fiica lui) a făcut o grimasă incredibilă la auzul glăsciorului meu care scotea cuvinte englezești, dar mi-a zâmbit frumos când m-am oprit și i-am spus doar atât: cappuccio – un cappuccio care ne-a făcut ce-i mai buni prieteni. M-a servit cu zâmbetul pe buze de parcă era scos din desene animate. Am refuzat un croissant, că deh.. mâine e zi de chin.

Mi-ar plăcea enorm de mult să-mi fac un obicei din a ieșii la plimbare prin Milano (asta după ce-mi omor spatele stând pe balcon toată dimineața, cu laptopul în brațe, să-mi pot face treaba pe net, balconul fiind singurul loc în care prinzi wifi de la birou), s-o iau în direcția în care bate vântul, iar la intersecții – să trec pe acolo pe unde se face mai repede verde. Am și-o hartă a centrului în portofel, dar cred c-am ieșit din raza ei, fiindcă nu e nici urmă de Duomo sau vreo stație de metrou prin preajmă. Am trecut însă printr-un parc în Piazza Fratelli Bandiera, un parc în care plutea un puternic miros de iarbă proaspăt tăiată, cu o singură cărare, câteva băncuțe pe margine, sub niște tei frunzoși, și-o florărie-n capătul străzii. Din ce-am văzut până acum, părculețul sintetiza atât de bine tot ce reprezintă Milano. La intrare am dat peste o fătucă, la fel de înaltă ca și mine, avea părul blond prins într-un coc neglijent în moalele capului, purta un maieu alb și-o pereche de pantaloni scurți albaștri, cu talie înaltă, niște săndăluțe gladiator și cotrobăia de zor în uriașa geantă ce-o purta pe umăr, după iPhone-ul ei. Pe prima bancă, în dreapta, stăteau doi italieni, aveau între 30 și 40 de ani, și-ntr-un sincron perfect și-au dus mâna la față și m-au privit peste ochelari, în fustița mea mini, viu colorată și ia tradițională, care este, de altfel, best outfit-ul meu pentru zilele toride de vară. În stânga, un bărbat la vreo 50 de ani, înalt, cu părul alb, într-un costum mulat, de jogging, își făcea încălzirea pentru gambe, în timp ce vorbea la telefon. Mai departe, două femei, simple, îmbrăcate-n negru, cu gențile-n brațe și privirile pierdute-n zare. Erau obosite și-și vorbeau una celeilalte. Nici nu m-au observat când le-am intrat în câmpul vizual – pierdute cu gândul departe, probabil acasă. Erau cu siguranță românce. Pe stânga, un bărbat dormea întins pe toată băncuța. Era îmbrăcat gros și nu simțea privirile trecătorilor scârbiți sau curioși. Și nu era român, sunt sigură de asta. Pe băncuța alăturată, o femeie, la fel cu geanta-n brațe, a scos un carnețel și-și nota acolo probabil orele de muncă sau locurile în care trebuia să meargă la muncă. După lucrurile din plăsuța ei, probabil făcea curățenie pe undeva. Vizavi o doamnă cu nasul pe sus s-a oprit pentru o secunda din a citi Elle și și-a mutat stângul peste dreptu, în timp ce m-a scanat de sus în jos. Și-a pus la loc ochelarii Prada și s-a întors la un articol scandalos din revistă. Nu se coboară la Ray-Ban-ii mei. Când să ies din parc, un frumos bărbat, la costum, mi-a tăiat calea. Și-a lăsat ochelarii mai jos, s-a uitat după mine, dar n-a zâmbit și nici n-a spus nimic.

Cam ăsta e Milano. Oameni prea relaxati sau narcisiști, oameni de treabă, români și alți străini veniți să-și facă un trai mai bun, însă care suferă că se află departe de familie, manechine frumoase, oameni longevivi.

Nici nu mi-am dorit să ajung la punctele de pe hartă. Nu acolo se vede adevăratul Milano. Italienii îi descoperi în baruri și restaurante, în ciocniri de stradă și helădării, în chioșcurile de la colțurile de stradă și când mai-mai dau peste tine cu mașina.

Anunțuri