Călător de profesie

de Ale Măriucă

Copil fiind, de îndată ce venea vara, eu și sora mea mai mică, mergeam la bunici, la munte sau la pădure – după cum le numeam eu pe atunci. Mergeam la munte și la început fiind singură, plângeam ca din gură de șarpe după mami, să nu plece, să rămână cu mine la munte. Plângeam atât de tare că și mami plângea pe jumătate din drumul spre casă. În partea cealaltă, fiindcă mi se cunoșteau antecedentele, încercau să mă prostească și să-mi distragă atenția de la dispariția părinților din peisaj. Țin minte ultimul show pe care l-am oferit (ultimul din cauza plecării părinților). Era toamnă deja și eu urma să rămân cam o săptămână, până aveau ai mei să schimbe mobila sau să zugrăvească – ceva în genul. De când am ajuns la țară, am cerut bostani, să-i golesc și să le decupez fețe îngrozitoare, să bag copiii vecinilor în sperieți. La un moment dat, bunica m-a luat cu ea să mergem după bostani și când eram în mijlocul plantației de porumb, am auzit mașina – în acel moment am izbucnit în plâns din cauza nervilor și am fugit după ei, deși nu mai aveam nicio șansă să-i prind. Eram supărată pe ei că m-au lăsat acolo, fără ca măcar să-și ia rămas bun. Am asigurat-o pe Buni că de data asta chiar aș fi înțeles și că n-aș fi plâns. Iar ea m-a întrebat: Dar acum ce faci?
Bineînțeles că nu m-am lăsat și după două zile, mami și tati, s-au trezit cu mine la ușă, în plină dezordine. Lângă mine era unchiul meu, pe care-l convinsesem că vreau acasă. Aveam vreo 5 ani!

De-atunci, însă, m-am învățat să fiu mai mereu plecată pe undeva. Nu mai plâng după mami – deși ea mai plânge că nu-s acasă de Crăciun sau la ziua ei; dar e fericită pentru mine. Îmi spune mereu că ea vede lumea prin ochii mei și că nimic n-o încântă mai tare decât să-și imagineze locurile prin care-am umblat, după poveștile mele și magneții de pe frigider. Când mă întorc acasă, mami își rezervă o seară doar pentru a se bucura de fotografiile pe care le fac, pentru că vrea să fie la curent cu ce-a văzut fiica ei.

Adevărul este că dacă-mi doresc să fiu ceva-n viață, atunci îmi doresc să fiu călător de profesie.

Poate mulți văd fericirea în a avea o familie frumoasă și-o casă la fel și-o mașină și excursii – și nu văd nimic greșit în asta – dar eu vreau să călătoresc și să văd oameni diferiți, din toate colțurile lumii, să deslușesc gândurile, temerile și fericirile fiecăruia, să-i înțeleg și să învăț de la fiecare ce mă poate învăța mai bine. Să fac insolație în Jakarta, să fug de luptele de strada din Cairo, să-mi treacă șobolani giganți peste picior în Bangkok, să învăț dansuri tradiționale în Bali, să fug cu taurii în Cuenca, să fac sărituri de pe yacht în Phuket, să petrec c-un grup de australieni pe Phi Phi Island, să urmăresc delfinii cu un speedboat în Andaman Sea, să merg la un show de cabaret pe Champs-Élysées, să fac topless acolo unde este interzis, să mă urc pe masa Dj-ului și să se urce cu mine, să-mi fac prieteni gay și să le spun cât de mult îi apreciez, nu doar că-i accept (nu că ar avea ei nevoie de acceptul meu).

Dumnezeule, câte am făcut! Scriind și înșirându-le aici par mai multe și mai grozave. Dar eu le știu povestea la fiecare în parte – sunt de fapt bagajul meu de amintiri. Nu sunt o persoană care să se așeze într-un singur loc – așa cum nu pot nici să stau prea mult pe un scaun, darămite să stau liniștită. Voi avea mereu un loc în care să mă simt ca acasă, și acela doar acasă poate să fie; în camera mea cu pereții zugrăviți în culoarea soarelui la apus, cu toate cărțile mele înghesuite pe rafturi, cu toate obiectele colecționate de ici și colo, cu toate scrisorile mele și multe pagini pline de gânduri, vise și dorințe. În schimb, dincolo de toate acestea mă așteaptă o lume, dornică (sau nu) de explorare, cu o mulțime de noutăți și obiceiuri sau acțiuni la care eu nu mă pot gândi dinainte. Dacă stau prea mult într-un singur loc, simt că mă plafonez, că uit să zbor, iar aripile-mi sunt ascunse sub marea de oameni ai locului – și cu cât mă las mai mult acaparată, cu atât îmi va fi mai greu să zbor din nou.

Mai am jumătate de oră – îmi voi face repede bagajul și am timp și de-o gustare-n miez de noapte. Apoi voi fi gata de drum. Să ne revedem cu bine!

Anunțuri