Frig așa cum n-ai vrea să-ți fie ție

de Ale Măriucă

Te trezești și privești pe geam la tabloul tropical care se conturează dincolo de balconul tău. Crengi de salcie obosite, din care stropi mici de rouă cad haotic pe pământ. Din ceața densă care se prelinge în spate, o raritate, o pasăre frumoasă se apropie de tine și înainte de-a-ți ciocni în geam se ridică la cuibul protejat de vânt pe care-l are într-un colț al acoperișului. Ciripește. N-o mai vezi, dar ciripește. Îi este probabil frig, așa cum n-ai vrea să-ți fie ție.

Pădurea care abia se zărește dincolo de toate e umedă de rouă, dar uscată de frunze. Nu mai sunt culori frumoase, totul e doar crengi și umbre. Căprioarele care se zăreau cândva, în zilele călduroase și apăsătoare de vară, acum se ascund. Și lor le este frig, așa cum nu ai vrea să-ți fie ție.

Aud lătratul lui Sasha, știu că mă chemă. Deși încă dorm în pijamaua mea de vară – în speranța că-mi pot minți cel puțin unele simțuri și că mă vor ține vie în acest sezon hidos care urmează să vină – îmi fac totuși curaj să ies pe balcon. Ridicându-mă din pat, de sub plapuma grea care-mi ține de cald în aceste nopți monstruoase – și care uneori se transformă într-o armură protectoare de clowni, când mă trezesc în miez de noapte după un coșmar; ciudat cum nu am niciodată coșmaruri vara (!?) – șocul termic nu e atât de mare. Cineva s-a gândit la mine, iar pe birou zăresc o ceașcă încă fierbinte de ceai. Aud focul care arde-n șemineu, lemnele care trosnesc cu putere, lucru care-mi umple inima de bucurie. A avut grijă de mine.

Adulmec aroma ceaiului thailandez, puțin amărui, dar perfect pentru o astfel de dimineață friguroasă și merg în fața ușii de sticlă care mă proteja de frigul de afară. Ochi-mi fug la garaj, unde observ lipsa mașinii. A plecat deja. Lăsându-mă învăluită de un val de tristețe, deschid inconștient ușa și pășesc afară. Picioarele-mi ating lemnul încă ud de pe balcon și fiecare mușchi al firelor de păr se contractă, într-o încercare minoră și automată de-a mă proteja de frigul care mi-a acaparat corpul abia acoperit cu bucăți fine de mătase albă. Apropiindu-mă de margine, Sasha m-a zărit și a început să fugă într-o frenezie de cerculețe, combinate cu sărituri și lătrat. Eu o priveam fascinată, fiind bucuroasă că o ființă atât de nevinovată băga de seamă prezența sau absența mea din câmpul ei vizual. Lătra altfel decât prima dată când am auzit-o. Frigul m-a paralizat complet, cana fierbinte fiind singura care-mi amintea de temperatura plăcută din interiorul casei.

Mi-am întors corpul greoi și înainte să pășesc pe covorașul pufos din cameră, am auzit din nou ciripitul. Privirea mi-a căzut pe vrăbiuța jucăușă care s-a așezat pe locul în care-mi țineam eu cana. Probabil era încă fierbinte. Mă privea curioasă, dar tristă. Nici ei nu-i plăcea vremea asta care avea să vină.

Găsindu-mă din nou sub protecția căminului, m-am cufundat sub o pătură și mi-am băut lacomă ceaiul. N-apucase să se răcească. Apoi, dintr-o voință spontană, am pus ce-am avut mai gros pe mine și-am ieșit din nou afară – de această dată pe ușa de la intrare. Am căutat ceva timp, dar am reușit să găsesc locul în care ținem mâncarea pentru Sasha și i-am dat pentru prima dată să mănânce. După aproape șase luni de când zburdă jucăușă prin curtea noastră și rupe florile mamei am reușit și eu o dată să-i dau de mâncare. Când m-am apropiat de ea, nici n-am mai fost nevoită să bat cu două degete pe portiță, fiindcă doar zărindu-mă și-a pus lăbuțele sus. Își dorea să fie mângâiată pe cap, așa cum am învățat-o încă de când reușea să iasă afară prin găurile gardului din jurul cuștii. I-am oferit plăcerea și i-am curățat ochii. Deși e mereu agitată, Sasha s-a plimbat de colo-colo până i-am pus eu mâncare și apă, privindu-mă din diferite unghiuri. Nu era obișnuită să se întâmple așa ceva. Închizând poarta, Sasha nu a sărit instantaneu pe mâncare, ci a mirosit-o de câteva ori și mi-a lătrat puternic.

Ridicând capul, vrăbiuța tocmai pleca din cuibul care are să-i țină de frig la iarnă. Zborul ei pe la geamul meu mi-a adus aminte de singurul motiv pentru care am fost supărată atunci când, pe clasa întâi fiind, ne-am mutat în alt oraș: vrăbiuța din geamul de la camera mea. Obișnuiam să ofer de mâncare vrăbiuțelor, stând la etajul patru. În ultimul an chiar avusesem un cuib și două ouă, iar spre exasperarea mea nu am apucat să prind puii ieșind din ou. Speram din suflet ca familia care urma să ocupe casa primilor opt ani ai vieții mele ar avea grijă de vrăbiuțele mele.

Am făcut, după atâta amar de timp, exact același lucru. Am căutat într-o cutie veche de jucării formele de nisip, în care obișnuiam și înainte să pun pâine înmuiată sau firmituri în geam. Acum le-am pus pe balcon. Pentru vrăbiuța mea. Mă gândeam serios să duc ceva de mâncare și căprioarelor, care erau trei acum și care obișnuiesc mereu să vină în parte sudică a curții, care e în vecinătatea pădurii.

Până la urmă, vreau, nu vreau, tot va trebui să îndur iarna – și-mi va fi frig așa cum nu vreau să-mi fie. Poate o să reușesc totuși să mi-o fac mai plăcută cu un ceai fierbinte de dimineață sau o cană de vin fiert în serile geroase.. și poate chiar o îmbrățișare călduroasă în zăpadă.

Scriam pe facebook zilele trecute: Îmi doresc în iarna asta să am pe cineva cu care să mă joc în zăpadă. Poate asta m-ar face să iubesc din nou iarna, ca atunci când eram mică. Îmi doresc să mă fugărească pe un câmp acoperit de omăt, iar mie să-mi fluture fularu-n vânt, el să mă prindă-n brațe și să cădem amândoi pe amalgamul de fulgi de nea, să ne sărutăm cu foc și să ne zâmbim plini de dorință. Să știu că mă voi întoarce cu cineva acasă, ținându-ne de mână. Și că vom bea vin fiert cu scorțișoară, în fața șemineului. Să știu că-mi va prinde mâinile într-ale sale, pentru a mi le încălzi. Și-apoi mi le va săruta protector.

Anunțuri