Orizonturi

de Ale Măriucă

Uneori e nevoie să deschizi ușa, să ieși afară și să tragic un respiro adânc pentru a-ți putea deschide și mintea. Ca să apuci să faci lucruri pe care le făceai înainte și-ți făceau plăcere, dar pe care le-ai pierdut din diferite motive.

Cu o durere groaznică de cap, cu un corp leneș, cu cei mai roșii ochi pe care i-am avut vreodată, am deschis ușa de la balcon, mi-am scos un scaun și mi-am luat o pătură, să-mi creez un loc confortabil. Și am respirat aerul citadin mureșean, care din clădirea asta mă duce cu gândul la filmele vechi românești, la Daciile noastre care nu se mai fabrică, dar care ne-au dus de colo-colo, atunci când am avut nevoie de ele (acum trec de la una la alta – dar și acolo tot vina noastră a fost, fiindcă orice nu se schimbă în timp, rămâne în trecut; asta însemnând că noi trebuia să ne dezvoltăm tehnologia și industria pentru a păstra și îmbunătății ceea ce am avut; câte locuri de muncă și câte guri hrănite erau!). Dar cred că e bine pentru mine să primesc din așa ceva, fiindcă e ca o gumă  de mestecat, care ți s-a lipit de picior: oricât l-ai ridica, te ține lipită de pământ. Și eu de așa ceva am nevoie acum; să nu-mi iau zborul și să nu devin frustrată și nervoasă – să nu cer prea mult de la cei din jurul meu.

Și uite că am apucat de-am și scris; puțin, mult – nu contează. Contează că am reușit să repun cu negru, pe un fond alb, ceea ce mă frământă. Fiindcă n-o mai făcusem de mult.

Și e incredibil cât de frumos se creează cuvinte în fața ochilor mei. Nici nu mă uit la ele propriu-zis, fiindcă nu trebuie să le văd. Le știu, doar eu le creez. Și nu e  sentiment pe lume mai frumos decât acesta. Pentru mine.

Anunțuri