Dorințe

de Ale Măriucă

Când aveam 10 ani ascultam Eminem și Britney Spears, nu prea reușeam să stau trează până la miezul nopții, aveam o porție zilnică de: ou cu surprize Kinder și batoane de ciocolată Kiss, am primit primul meu calculator (486), îmi plăcea Jesse Mccartney (a.k.a. doar blonzii cu ochi albaștri), urmăream telenovele cu mami, mă jucam Mario, mă trezeam devreme să mă uit la Tom & Jerry și mă luam la întreceri cu băieții.

La 18 ani ascultam Dj Tiesto și Guns’n’Roses, nu prea reușeam să adorm înainte de miezul nopții, aveam o porție zilnică de: cafea, aveam laptop, îmi plăcea George Clooney, urmăream RWJ, mă jucam Farmville, stăteam noaptea până târziu să văd noile episoade Gossip Girl și mă îndrăgosteam la tot pasul de băieți frumoși (acum bruneți cu ochi albaștri).

Astăzi, la 20 de ani, nu prea mă pot încadra într-un stil muzical, dar îmi place muzica. Dacă nu sunt acasă la mama, rar apuc să dorm mai mult de 4 ore într-o noapte. Continui să beau cafea, și-mi permit uneori să mă răsfăț cu un ou Kinder (care nu mai e atât de inocent pentru silueta mea), am Notebook și Blackberry, încă-mi place de George Clooney, nu mai urmăresc nimic la televizor, poate ocazional România, te iubesc! și diverse documentare Discovery, sunt obsedată de seriale, încă mă bucur de Tom & Jerry, iar băieții.. cei mai buni prieteni! Ah, și de jucat, aici mai rămân doar jocurile pe pedepse din cămin.

Lucrurile se schimbă de la zi la zi și nu-ți dai seama de ele atunci când apuci să le trăiești, ci doar atunci când ajungi în colțul ăla de lume în care-ți permiți să reflectezi. Viața nu e un drum drept, nici un șir de dealuri pe care urci și cobori – viața e o continuă ascensiune, dar cu poposiri locale. Pentru mine e minunat atunci când nu am timp nici să sun acasă, chiar dacă cei de acasă-mi sunt atât de dragi. Dar eu am nevoie de agitație și multă activitate pentru a mă bucura de ceea ce fac. Atunci știu că sunt implicată 100% și că se va reflecta asupra muncii mele.

La 10 ani visele mele erau să-mi completez colecția de pokemoni, să iau premiu la școală și să ajung o persoană cunoscută. La 18 deja nu mă mai interesa să iau premiu (deși am continuat să iau), dar mă preocupa să am contracte mari în modeling și-n paralel să iau Bac-ul. Ba chiar eram stresată de facultatea pe care urma s-o urmez, iar eu nu prea aveam idee. Acum, însă, perspectivele asupra vieții mele s-au schimbat. Nu-mi mai doresc, ci încerc. Ce-mi doream mai demult, nu mai e relevant pentru ceea ce tânjesc acum. Acum, spre exemplu, îmi face plăcere să călătoresc. Înainte era un chin să merg la bunici sau în excursii cu părinții, iar pentru cele cu școala mă pregăteam în două săptămâni – cu liste și cumpărături peste cumpărături. Acum, în două ore sunt gata să merg oriunde-n lume, pentru 3 zile sau pentru o lună.

Tindem să ne reprimăm plăcerea zilei de azi, pentru bucuria celei de mâine. Dar mâine nu e niciodată, mereu e azi.

Eram în București și trebuia să mă întorc acasă. Avusesem câteva zile pline – atât de pline încât nu mi-am dat seama că telefonul meu era închis încă din prima zi, ajungând să-l pun la încărcat doar după ce-am trecut de check-in, în drum spre casă. O dată telefonul deschis, m-a atacat o avalansă de mesaje, cele mai multe de la părinți și prieteni. Mami chiar îmi lăsase mesaje vocale – ceea ce nu se întâmplă niciodată! I-am calmat, le-am explicat entuziasmul meu pentru capitala papucilor de lemn (și nu numai), îndreptându-mă spre un minunat local, în care știam că pastele sunt la ele acasă (iar eu le iubesc și pe ele și casa lor). Deși aveam planuri, m-am grăbit să prind trenul care face cele mai puține minute spre casă, și mi-am cumpărat bilet la clasa întâi (sfat primit de la tati). Până-n Ploiești am fost singură, doar eu și-o carte de Balzac.

Din Ploiești s-a urcat un bătrânel vesel, micuț de statură, cu o cămasă crem băgată în pantaloni și-o mică geantă veche de voiaj. De cum m-a văzut, chiar înainte să-și lase bagajul jos, mi-a zâmbit și adresându-mi-se cu ‚frumoasă domnișoară’, mi-a sărutat mâna. Eram fâstâcită de atenția care mi se acordase, mai ales după o săptămână de nesomn, cu picioarele umflate de la atâta colindat de muzee și diverse restaurante, cu părul prins într-o neglijentă coadă de cal, iar machiajul meu era atât de absent, căci nici zâmbet pe chip nu aveam. Pentru a destinde atmosfera, veselul bătrânel mi-a spus un banc. Eu eram pregătită să râd oricât de sec ar fi fost, fiindcă mă simțeam datoare – dar bancul a fost atât de bun încât nu m-am putut opri din râs câteva minute bune. După ce i-am mulțumit pentru porția de voie bună pe care mi-o oferise, mi-a spus altul. Apoi, spunându-mi că el e oltean adevărat, mi-a spus bancuri cu olteni; când a auzit că sunt ardeleancă, mi-a aruncat în fața lenea noastră ereditară, cu scuzele de bun-simț atașate. Când i-am spus că mă întorc acasă, mi-a spus bancuri despre familie. Apoi cu arme, militari și armată – că și el servise țara. Apoi cu studenți. Cele mai bine de 3 ore pe care le-am petrecut în compania dânsului, au fost de-o comedie sănătoasă – așa cum Alex îmi găsește versuri pentru fiecare gând ce i-l împărtășesc, la fel, bătrânelul vesel îmi oferea banc după banc.

A apucat, printre bancuri și hohote – chiar lacrimi – de râs, să-mi povestească viața minunată pe care-o are alături de olteanca lui frumoasă și rea de gură, dar pe care-o iubește mai presus de propria-i viață, alături de nepoții care-i amintesc cât e de bogat, alături de tot ceea ce i-a oferit viața trăită pe acest pământ, în ciuda faptului că dânsul suferă, în fază terminală, de cancer.

Mi-a confesat acest lucru în momentul în care-mi luam la revedere de la dumnealui, ajungând mai repede decât mi-aș fi dorit în gara de acasă. Mi-a sărutat din nou mâna, mi s-a adresat pentru ultima oară cu ‚frumoasă domnișoară’ și mi-a spus că el își vizitează nepotul de 17 ani, care e lovit de aceeași boală ca și dânsul.

Nu e corect! Niciun copil de 17 ani n-ar trebui să se lupte cu cancerul. Defapt nimeni n-ar trebui să aibă de-a face cu așa ceva. Dar dacă va avea cel puțin jumătate din voioșia bunicului, cu siguranță va avea o viață minunată.

Și atunci ce să ne dorim? Eu vreau să călătoresc, să văd lumea, s-o cunosc, să am orizonturi intangibile, să mă bucur de fiecare-n parte, și să las un gram de fericire oriunde ajung eu. Exact ca și bătrânelul vesel.

Anunțuri