Prima frunză de toamnă

de Ale Măriucă

Ultimele zile au fost ca un déjà vu liceal, o întoarcere plină de amintiri în aceeași perioadă a anului trecut. Un al V-lea an de liceu.

Mă cuprind aceleași stări de nostalgie colegială, de sentimentalism inocent și naivitate pură. Aleg să am în continuare încredere, să ofer credit persoanelor din jurul meu și să cred, totodată, că ceva bun va ieșii. Înțeleg mai bine ca niciodată ce înseamnă să fii îndrăgostit și încă lupt pentru acest lucru. Și observ o continuare a anilor de liceu, de vreme ce timpul mi-l petrec cu cele mai bune prietene. Mergem la picnic, ieșim la plimbare și mâncăm semințe până ne dor și degetele, avem nopți de filme cu popcorn și cola, facem scenarii pentru shooting-uri foto, petrecem în cluburi – exact în stilul în care-o făceam și-n anii trecuți – povestim ca-n liceu, ne suntem alături, ne consolăm și ne cicălim. Toată pauza asta de-un an de zile n-a făcut răul la care ne așteptam. Ne certăm la fel ca înainte, încă avem ce ne povesti, dar suntem mai mature (parțial!). Și încă prietene.

Regretul cel mai mare îl ai atunci când știi că ceva nu continuă, deși ar putea, când a fost atât de frumos, dar nu va mai fi niciodată. Cred că ultimele zile, de început de sezon ploios, mi-au demonstrat că prietenia asta ciudată nu e ca o primă frunză de toamnă, care cade din copac după vara-i glorioasă, ci e însuși copacul, care reușește să treacă de iarna grea, să renască și să mai strălucească sub soarele (din ce în ce mai) arzător de vară.

Nu contest faptul că ne-am schimbat, dar cu toate diferențele noastre, am rămas aceleași trei fete, care, pe clasa a doua fiind, nu eram mereu cele mai bune prietene, și ne cicăleam, ne certam pentru radiere sau pentru culoarea penarului, și ne luptam cu bulgări din tabere adverse; dar ne ajutam atunci când se cerea. Sau ca-n liceu, când participam la concursuri de proză și Andrada făcea lucrările alea mature și pline de morală, pe când Ana scria despre vampiri și lumi ascunse, iar eu mă foloseam de mitologia japoneză, cu a mea Amaterașu. Și eram Melek, Akasha și Kareigo.

Știu că eu sunt aia sentimentală, nostalgică (uneori doar!), dramatică (ba, aici mă întrece Ana) și că scriu multe dulcegării, dar astea, dragele mele, nu se pun pe șolduri. Și nu le scriu doar pentru că n-am putut dormi, dar acest gând e unul care vreau să-l am scris și postat și citit – și-apoi, e singurul mod în care pot să mă exprim sincer. Nu știu dacă v-am scris frumos în album – sau dacă v-am scris cel puțin (Andradei i-am scris sigur) – dar noi am avut niște ani de liceu al naibii de frumoși. Și de generală la fel.

În concluzie (să n-o mai lungesc, fiindcă cine știe ce-mi mai trece prin cap) sunt și lucruri făcute să dureze, chiar dacă nu așa cum am vrea/ ne-am aștepta/ am visa noi. Copacul își va pierde curând frunzele și fiecare vom lua trenuri diferite, dar la primăvară, vom avea din nou lucruri de împărtășit, poate lacrimi de împărțit și momente de petrecut împreună.

Copacul ăsta, de 12 inele superbe, să nu se usuce niciodată!

Anunțuri