Surpriză!

de Ale Măriucă

Se împlinește un an de zile de când cea mai frumoasă surpriză s-a întors împotriva mea. A fost apogeul adolescenței mele, și pentru a-l descrie trebuie să prezint backgroundul meu. Voi încerca să nu fac în așa fel încât totul să fie despre mine, fiindcă nici nu e.

Consider că există două moduri de a te bucura de tine și de viața ta (fiindcă doar lucrurile care te implică te fac fericit; chiar și bucuria pentru cineva apropiat, o manifești fiindcă intri și tu în raza de propagare!). Te poți bucura în mod egoist, considerând că meriți pe deplin ceea ce ți se întâmplă, că totul este doar datorită ție. În acest caz, ceilalți, mai devreme sau mai târziu, te vor împinge de pe piedestalul pe care te-ai urcat singur și, vai, ce-a mai durea când vei fi singur și nefericit. Apoi, te mai poți bucura sincer (sincer față de tine, fiindcă tu ești singura persoană pe care-o poți minții), conștient de faptul că poate alții s-au strufocat mai mult decât tine și c-ar merita mai mult locul pe podium, doar că tu reprezinți succesul în sine. Și toată lumea știe că nu ai reușit nimic doar de capul tău.

Eu m-am bucurat atât de sincer de acele momente (nu doar de ziua de 19 mai – care a însemnat lansarea propriu-zisă de carte) încât și acum pot redeschide sertărelul cu sentimentul de împlinire care m-a învăluit. Chiar și în diminețile tulburătoare în care mergeam la examenele scrise, mă trezeam cu imaginea coperții mele în fața ochilor, cu aceeași bucurie extraordinară care m-a cuprins de când mi-am văzut numele scris pe carte – cartea mea!

Am fost, fără îndoială, o fetiță răzgâiată. Nu nesimțită, dar am fost mereu încurajată să fac tot ce-mi bate capul. Cum am mulțumit și părinților, nu aș fi reușit niciodată să desenez ceva mai mult decât figuri geometrice dacă ei nu-mi alimentau dorința de-a desena oriunde, oricând. Dacă eu am vrut să desenez pe mașină, mama s-a găsit nevoită să meargă să plătească gazul cu factura pe care eu l-am creionat pe motanul încălțat (cizmele au fost piesa de rezistență). Iar tata era nevoit să zugrăvească destul de des, fiindcă prinsă de jocurile mele sau de cărțile cu povești, pereții din camera mea aveau valuri, păduri și o mulțime de sori. Mamei i-am dat de lucru și când am prins la sticluțele sale de lac de unghii, pictând floricele roșii pe cada de baie – groaza i-a venit din faptul că eu făceam duș, iar culoarea roșie din cadă numai la ojă n-a dus-o cu gândul. Asta era pe când mergeam la cursul de pictură de la grădiniță, la care am fost singura aleasă dintre prietenii mei. Bucuria aceea era puțin egoistă, dar mă scuz fiindcă eram mică și impulsivă – atât de impulsivă încât am spart geamul de pe hol când o făceam pe Zorro, într-o dimineață. Încurajarea lor a venit oricând, chiar și atunci când visul micuței doctorițe (am avut o poezie în care spuneam „Eu merg la grădiniță să mă fac doctoriță”, și toată lumea s-a entuziasmat la acest gând!) a fost să devină manechin. A fost la libera mea alegere dacă vreau sau nu să mă implic, și ei știu că dacă vreau să-mi fac de cap, voi face doar ceea ce nu-mi va aduce regrete a doua zi.

De departe, materia mea preferată era matematică. Așteptam a doua parte a anului școlar când făceam geometrie. Rezolvam probleme din culegeri pentru una sau două clase mai mari, și asta din dorință proprie. Nu eram un copil-geniu, dar eram cea mai bună din clasa mea – Ale aia bună la mate. Țin minte că după teza de pe clasa a șaptea, din semestrul al doilea, profesoara de matematică m-a scos la tablă să verifice dacă știu cât face 6×7. „Face 42. Da, sunt 100% sigură.” Și m-a întrebat că dacă sțiam, de ce am scris la teză că face 21. Am întrebat mirată că atât am scris? Iar ea mi-a răspuns „Tu și restul clasei!” Chiar și profesoara de psihologie din liceu mi-a spus, surprinsă de invitația la lansarea mea de carte, că mă considera mai degrabă o matematiciană.

Adevărul este că era un chin pentru mine să fac compuneri. În marea majoritate a timpului, fiindcă nu aveam chef. Dar nici acum nu am mereu chef de scris, doar că atunci o luam ca pe-o pedeapsă. Mă sinchiseam să scriu compuneri cu titlul „Strada mea”, și fiindcă mi s-a cerut mai mult de-o pagină, am scris exact o pagină și-un rând. Puține cărți mi-au trecut prin mâini. Și nu pentru că nu-mi plăcea să citesc, ci pentru că nu știam cât de mult îmi place defapt. Citeam basme, poezii, povești scurte. Până când am dat peste o carte al cărui titlu m-a atras atât de tare, încât nu am putut să n-o împrumut de la bibliotecă și s-o devorez în fiecare seară, înainte să mă pun în pat. Atunci am simțit cum e să citești fiindcă tu alegi, și nu pentru că așa trebuie. Atunci m-am apucat obsedant de citit. Și din atâta citit, nu m-am putut sustrage de la scris. A venit atât de natural, încât abia după vreo două luni mi-am dat seama că ideile mele prind o formă.

Am avut mereu o imaginație bogată, și dacă nu eram prea leneșă să fac abuz de ea, ieșeau povești frumoase în mintea mea. Așa că am început a le pune pe foaie. Le-am numit capitole, fiindcă erau continuări ale aceleiași fantezii. Mă gândeam că doar eu le văd substanța, fiindcă erau roade ale propriei mele gândiri. Dar cumva mi-am făcut curaj să-i cer părerea prietenei mele, fiindcă ea era cea bună la limba română. În mod surprinzător i-a plăcut – sau cel puțin m-a încurajat. Asta m-a stimulat și mi-a trezit ambiția de a duce la bun sfârșit ideea mea. Mi-am făcut  un plan de situație – fiindcă am realizat că situația perfectă din mintea mea nu poate construi un roman, dacă nu demonstrează sau dezvoltă ceva – și fără să mă forțez vreodată la scris, am ajung la un final.

Bineînțeles, eu având 16 ani când am scris-o, eram puțin superficială și fără prea multă experiență de viață (doar o copilărie fericită în spate). Și cu siguranță, în aceea perioadă nu știam ce e modestia. Dar rezultatul e acea carte cu coperți verzi, care-mi poartă numele pe coperta I și fotografia pe coperta IV.

19 mai 2011. Am dat peste un caiet în care scriam în acea perioadă. Entuziasmul de dimineață m-a părăsit în primele ore pe care le-am petrecut la cursuri. Profesorii mă felicitau pentru ceea ce urma în aceea zi. Eu eram stresată, speriată, îngândurată.. „mă simțeam fără vlagă, depășită, mult prea încărcată. Am ajuns acasă și m-am pus pe plâns. Trebuia să dau cumva drumul tuturor acelor sentimente grele. Mama m-a făcut să mă ridic din pat și să gândesc lucrurile la rece.”

Cea mai mare teamă a mea era de a nu dezamăgi. Îmi era frică să nu am prea multe emoții și să nu mă pot exprima, să nu am un speech destul de bun, să nu mă fi gândit la toate, să nu mulțumesc pe toată lumea, să.. se întâmple orice care ar strica prețioasele momente pe care le simțeam deja, la un nivel supraomenesc. Și mai era teama de-a nu fi judecată pentru cele scrise, fiindcă eu am pus tot ce aveam mai sincer în cartea aceea, la cei 16 ani ai mei. M-am deschis și acum toată lumea avea accesul la mine; eram literalmente o carte deschisă. Oricine-mi citea cartea, mă citea pe mine, și-mi era teamă de toată vulnerabilitatea la care m-am expus.

În momentul în care am terminat de scris cartea, m-am întristat atât de tare, încât consideram că nu voi mai fi niciodată în stare să scriu. Că tot ce aveam de spus, a fost deja spus. Într-un fel așa și era. Fiindcă între coperțile alea verzi stau anii mei de liceu, profesorii, părinții, colegii și chiar unele momente ale copilăriei. Dar sunt într-o continuă absorbire de informații, într-o continuă dezvoltare, și ceea ce va veni va fi mai bun decât ce-am avut. Însă mi-a luat ceva timp să înțeleg lucrul acesta. Am încercat să mai creez ceva asemănător, dar mi-am dat seama că e greșit. Și mi-am acordat timp să acumulez, să mă îndrăgostesc, să călătoresc; iar atunci când a veni vremea, voi aduna toate cele scrise în acest timp, voi mai meșteșugii vorbele mele și voi crea ceva nou.

A intrat în viața mea, de curând, o persoană care-mi este atât de dragă, încât simplele mele cuvinte nu sunt îndeajuns. O persoană pe care o cunoșteam încă dinainte de a o cunoaște. Și m-am întrebat mult timp care e rolul lui în viața mea, ce vrea de la mine? Acum mi-am dat seama: el este cel care trezește în mine dorința de-a scrie, și într-un final va fi cel care mă va face să pierd din nou nopțile scriind (fiindcă o particularitate a cărții mele, este că n-am scris niciodată înainte de ora zece seara).

Mi-a fost greu să nu strig în gura mare despre cel mai îndrăzneț proiect al meu din liceu, dar am realizat la sfârșit că tăcerea este răsplătită. Toți au fost surprinși de faptul că am scris un roman, cap-coadă. Doar ideea surprinde. Iar eu am savurat-o. Mi-am pus părinții să citească și să-mi ofere părerile lor sincere – dar să fim serioși: cât de obiectivi pot fi părinții când vine vorba de creațiile propriilor copii? – apoi am cerut părerea profesorilor, a prietenilor, a prietenilor prietenilor.. și tot așa m-am trezit sunată de o mulțime de persoane atât de binevoitoare încât să-mi ofere opiniile și încurajările lor – și asta doar citindu-mi varianta electronică a cărții mele. Știam că ceea ce scrisesem nu e perfect – așa cum aș fi vrut la început – dar știam că-mi pot îmbunătății această abilitate prin sinceritățile nerăutăcioase ale celorlalți. Visam la a fi publicată, dar eram conștientă că mai am multe de învățat. Și că o carte nu se publică atât de ușor. Știam și atunci că acea carte nu se poate alătura, în bibliotecă, de Enigma Otiliei, de Maitreyi sau Moromeții, dar este o dovadă grăitoare, pentru o fată inocentă, că ceea ce-și doresc se poate realiza. O susținere. O demonstrație că dacă lupți îndeajuns pentru a merita, vei primi.

Fericirea mea a început fără să-mi dau seama. Trebuia să fiu șofer pentru o vecină până în oraș, să ridice un colet. Bucuroasă. Nu știam că surpriza pe care doream a o face eu altora, s-a întors ca o surpriză a celor care mă iubesc, pentru mine. Unul din coletele pe care le căram în mașină, avea un colț rupt. Am reușit să zăresc Alexandra Măriucă. Deja tremuram. Când am tras puțin, am văzut: „Am o surpriză pentru tine!”

Anunțuri