Taxiul din intersecție

de Ale Măriucă

Mi se întâmplă atât de des să mă trezesc dimineața, să opresc telefonul – fiindcă nimic nu sună mai groaznic decât alarma care te pescuiește cu violență din beția somnului – și rămân blocată, nemișcându-mă până la primul impuls exterior (gen: o pernă care mă lovește din neant, un apel la care cu greu reușesc să răspund, bipuitul mesajelor de la mama, care se preocupă fiindcă nu i-am mai scris în ultimele 12 ore), care reușește să mă pună în mișcare (inconștient!). Mai ales că viața de student nu e atât de ușoară, fiindcă studentul are prieteni pe care trebuie să-i petreacă până dimineața devreme, pentru a uita de durerea îmbătrânirii – nu de alta, da’ roata se întoarce. Iar lucrurile astea nu țin cont de parțiale de la 10 sau lucrări de seminar de prezentat dimineața la 8.

Și pentru că în special studentele la jurnalism sunt fete, avem ceva mai multe ritualuri decât băieții. Fiindcă pentru fete ia timp și pentru a ieși nemachiate din casă. Și nu știu cum sunt celelalte fete, dar eu nu obișnuiesc să mă uit la ceas, decât în momentul în care încui ușa – dându-mi instantaneu seama că deja sunt în întârziere. Grăbesc pasul, renunț la gândul de a cumpăra langoș de la colț sau plăcintă uriașă cu vanilie și ananas de pe Bălcescu, mă gândesc deja la privirea lungă pe care a avea să mi-o servească proful, atunci când voi intra după el, încerc să-mi dau seama de ce nu am plecat la timp (oare?!), mă mustru singură că din cauza neorganizării mele, voi întârzia.

Mai mult de atât, se întâmplă de multe ori să-mi uit ceva. Dacă sunt cursurile sau dosarul, nu mă întorc. Însă telefonul – da’ ce, pot eu rezista fără Facebook toată ziua? – sau banii sau chiar bomboanele de gât (a intrat în normalitate să am Strepsils în geantă) sunt motive care să mă oblige să fac o stânga-mprejur . Plus că, eu, dacă nu mă întorc cel puțin o dată din drum, am ghinion! Atunci se așează, la mine, pupăza peste colac. Dar de obicei trebuie să mă întorc.

Stația de autobuz e la doi pași de mine. Fac poate două minute – trei, dacă intru să-mi iau și un macchiato pentru drum – și știu că dacă iau 2-ul (sau era 5-ul?!), ajung aproape de facultate. Dar nu mă am cu autobuzele. Defapt, trebuie să fac o confesiune: încă nu am încălecat mijlocul de transport în comun din Sibiu! Deși, practic, locuiesc acolo de mai bine de șase luni. Motive ar fi: îmi place să merg pe jos, chiar îmi place; dacă am avut vreo urgență de orice fel, am găsit mult mai util taxiul – plus că taximentriștii din Sibiu sunt extraordinari de vorbăreți și vrând-nevrând te scot din orice stare străină corpului tău – nu am știut niciodată cât de mult trebuie să aștept pentru un autobuz și nu am știut niciodată unde mă va duce acel autobuz (am fost prea leneșă să mă interesez de trasee).

Așa că, în graba mea spre cursuri, trec, uitându-mă lung la toți cei care așteaptă, pe lângă stația de unde, dacă aș fi știut pe care, aș fi luat și eu autobuzul.

În înaintarea mea spre facultate, ajung la întersecția dintre Calea Dumbrăvii și Bulevardul Vasile Milea. Dar chiar înainte să ajung la semafor și să aștept verdele (fiindcă aici niciodată nu-l prind din prima), trec pe lângă coloana de mașini care de la oră la oră devine tot mai înghesuită. Și acolo e, taxiul gol din intersecție, care parcă mă așteaptă. Salvarea mea pentru dimineața asta – și alte două din patru; fiindcă mie, semestrul al II-lea, mi-a adus doar patru zile ale săptămânii și trei de weekend.

„Liber? Liber!” – al meu ești, taxiule din intersecție.

Anunțuri