Scrisoare despre o carte

de Ale Măriucă

Scrisoare trimisă către Profa’ (cea care mi-a recomandat cartea) pe data de 30.septembrie.2011

    Este nevoie de mai mult curaj şi muncă pentru a scrie prima carte, care să fie o carte, decât i-ar trebui unui neştiutor pentru a zidi o casă. Alain Fournier

Am învăţat că un artist (= o persoană care simte lucrurile într-un mod deosebit şi încearcă să le explice după propria viziune) nu trebuie să creeze frumosul, ci să-l găsească, să-l descopere în fiecare lucru urât şi banal. Chiar şi în război.

Niciodată nu mi-a plăcut războiul, luptele, şi cu atât mai puţin cărţile despre război. Biblioteca părinţilor mei (fiindcă acum am şi eu o bibliotecă, plină până la refuz, cu cărţile aranjate strategic pentru a intra toate) este plină de astfel de cărţi – despre război, revoluţie, comunism şi poveşti sincere de dragoste pe timp de război. Mi-au părut prea şterse pentru a le deschide vreodată. Cum dădeam peste ele mă cuprindea un sentiment de goliciune, fără de culoare, doar nuanţe şterse, specifice anilor ’90. Dar cartea aceasta m-a cucerit prin non-culorile ce le conţine. Pentru că nu poţi spune că este o carte colorată, cu un personaj colorat. Chiar şi scenele pline de fericire, în care ea purta rochii (ce să mai vorbesc de trenuri, lacrimi, clădiri zdrobite şi adăposturi), sunt într-un fundal non-color, dar plin de viaţă. Neşters, dar fără ţipetele a nimic strident. Era o fată simplă, comună, care s-a născut prea devreme într-o lume ale cărei tipare nu le înţelegea [iniţial am scris „înţelegeam”]. Dar era specială, unică!

Cartea e plină de idei originale, de la cea primordială, traseul nepoatei în căutarea bunicii răzvrătite, cu scrisoarea din brâu, până la povestea ei de iubire, deloc clasică.

Personajul bunicii este unul incitant, extraordinar! O persoană căreia nu-i pasă dacă moare, atâta timp cât moare fericită. Un personaj deloc material (nici nu se materializează în carte, fiind prezent doar prin gânduri, vorbe, amintiri), însă pe atât de spiritual şi optimist. Genul de persoană ca şi care aş vrea să mă vadă nepoţii mei, cândva [copiii celor cinci copii pe care o să-i am eu!].

Toată dilema iubirii şi suferinţa care te zdrobeşte în urma câtorva clipe speciale. Am înţeles-o! O durere fizică, insuportabilă, a frângerii inimii. Şi nu după o căsnicie de ani buni, nu după lovituri şi cuvinte grele, ci după câteva momente de fericire de care simţi că nu-ţi poţi lipsi existenţa. Un regret că nu a fost mai mult. Sincerităţile ei au fost ca nişte pansamente pentru sufletul meu rănit. L-a fel s-a întâmplat şi cu prietenia confundată cu iubirea, de altfel, primii mei fluturaşi fiind treziţi de această amăgire. Dar nu-mi pare rău. Până la urmă, fiecare bucată de inimă spartă, fiecare cicatrice mă face pe mine, cea de acum capabilă să iubească mai mult, mai bine, mai sincer.

Timpul cuprins de acest roman este mare; trece printre toate aceste evenimente ca un pârâiaş de munte care-şi croieşte grăbit drum printre bolovani. Nu credeam că o să dau peste o carte cu un timp narativ atât de larg, care să-mi şi placă. Mai ales că ultima carte citită era Sâmbăta de Ian McEwan. Mint! Defapt, am recitit într-o seară Micul Prinţ, fiindcă mi-a picat între degete şi aveam de ceva vreme impresia că în anii de generală nu am fost capabilă să-i simt întreaga căldură. Dar cartea lui McEwan a fost o capodoperă ce-am descoperit-o cu mânuţele mele. M-a fascinat ca pe o fătucă inocentă, un prinţ pe cal alb. O zi de sâmbătă cuprinsă între două momente de somn, nemăsurată temporal. Cu atât de multe detalii, mai ales de ordin medical, detalii care apropiau atât de mult personajul de tine, încât îi intuiai fiecare gând, fiecare mişcare. McEwan nu m-a făcut să mă îndoiesc de transparenţa lui totală. Ştiam că el nu-mi ascunde nimic!

Cartea asta, însă, deşi e formată în mare parte din jurnalul personajului-narator, cu unele capitole mai „prelucrate” (se observă trecerea anilor de la capitol la capitol; primele par mai frumoase, mai şmirgheluite, mai incitante, dar cele dinspre final sunt mai sincere, reale), parcă tot am avut impresia că unele părţi nu le cunosc şi nu le voi cunoaşte niciodată. Că personajul-narator ţine unele detalii pentru sine, dintr-o teamă nebună de a nu fi luată în derâdere, ridiculizată, judecată. Am avut, pe tot parcursul lecturii mele (excepţie făcând finalul, în care a reuşit să treacă peste limitele impuse de ea însăşi, să lase singurătatea deoparte şi să devină o optimistă), sentimentul că-mi sunt ascunse intenţionat acele detalii care te fac cât de cât, uman. Sau că, din încercarea disperată de a-şi demonstra modestia, sărea peste. Chiar şi aşa, îmi seamănă. M-am regăsit în gândirea ei. Singurul lucru pe care nu aş fi în stare să-l fac, ar fi să rămân mereu atât de tăcută – ceea ce nu e neaparat mai bine; am primit de curând câteva lecţii despre ce înseamnă să-ţi ţii gura – deşi am înţeles că ea vorbea foarte mult cu privirea. Totuşi, o regăsesc în adâncul sufletului meu. Simt că m-am regăsit pe mine, întâlnind-o pe ea. Mă văd o continuare a ei.

Mai e şi partea cu scrisul noaptea. La început şi eu scriam doar noaptea. Era singurul moment al zilei în care eram capabilă să disec fiecare cuvând, fiecare privire, fiecare gest. Dar, ca toţi copiii, mă jucam. Nu ca acum. Înainte scriam şi nu-mi plăcea să recitesc, fiindcă-mi găseam greşelile de tot felul, non-sensul. Acum scriu, şi de fiecare dată când citesc, mă reîndrăgostesc de rândurile mele. Mai adaug, şterg, modific, pentru a îmbunătăţii. Înainte (nu ştiu exact reperul acestui înainte; nu e un punct fix) nu puteam să fac aşa ceva.

Dar începând cu momentul în care am citit primele cuvinte ale cărţii, toate lucrările pe care le scriam, toate gândurile, paginile de jurnal, aveam instinctul de a le semna sincer, Mirona.

Anunțuri