Oameni slabi

de Ale Măriucă

Aşa ne-am catalogat de îndată ce am decis că ne vom întoarce acasă, încă din primul weekend. Cum altcumva? Abia au trecut 7 zile şi noi am fugit cu primul tren înapoi la mămica, la mâncarea ei, la patul nostru de acasă.

În a doua jumătate a lui septembrie – probabil din cauza plictiselii – consideram că mă voi întorce în Sighişoara numai prin noiembrie. Oricum, Sibiul mi-e necunoscut, aşa că cel puţin trei weekend-uri îmi sunt necesare ca să fac cunoştinţă cu ce are oraşul mai frumos (şi aici mă refer la tot, de la Brukenthal la Kapital). Dar lucrurile stau întotdeauna altfel decât ni le imaginăm noi. Şi camera mea părea mai mare. Şi bucătăria mai spaţioasă. Şi strada mai uşor de găsit. Şi cursurile mai interesante..

Aşa că primul weekend îl petrec înapoi acasă (probabil şi următorul, fiindcă vine Balul – dacă reuşesc să ajung la timp!).

Adevărul este că.. nicăieri nu e ca acasă – oricât de clişeic şi de învechit ar părea. Şi acasă nu poate fi oriunde! Doar acolo unde ai căldură şi înţelegere; acolo unde simţi întradevăr că aparţii. Noile noastre locuinţe, fie ele camere de cămin, apartament, garsonieră sau casă, sunt cel mult nişte cuibuşoare de nebunii tinereşti (că acum suntem tineri, nu mai suntem adolescenţi – ceea ce ar trebui să însemne că avem şi un gram de maturitate în noi!). Aşa că, pereţii care ne înconjoară în mai marile oraşe universitare din ţară (sau chiar din străinătate) ne pot oferi doar libertatea după care am tânjit, mai mult sau mai puţin în adolescenţă. Dar nu ne vor fi niciodată acasă pe de-a-ntregul. Bineînţeles, cu timpul ne vom obişnui cu asta, dar nu înseamnă că nu vom savura la fel de mult weekend-urile de acasă (poate doar ne vom preface că nu e aşa, de dragul de a ne încadra în normalul social). Dar să fim sinceri.. până şi părinţii noştri sunt nişte copii mari şi răsfăţaţi când se întorc în universul timpului lor trecut.

Zicea un student din anul III, la festivitatea de dechidere a anului universitar, că aceşti trei ani nu vor fi deloc aşa cum ni imaginanăm noi acum, că vom da peste indiferenţa celor din jur, că părinţii ne vor fi mai puţin aproape, atunci când vom avea cea mai mare nevoie de ei, sau că, dimpotrivă, vor încerca să ne controleze de la distanţă. Sau că nu vom avea mereu posibilitatea (nu neaparat financiară) să facem tot ceea ce vrem şi că vom fi puşi în faţa unor decizii care ne vor influenţa în mare parte viaţa – la mine s-au cam pripit toate acestea; a trebuit deja să aleg între două activităţi care mă satisfac, să renunţ la o plăcere de moment pentru că, aşa cum e şi-n dragoste, iubirea/pofta nu e îndeajuns. Ne mai spunea şi că distracţia, pentru noi, nu va însemna numai ieşitul în cele mai în vogă cluburi şi băutul de cocktail-uri scumpe – ceea ce sună promiţător.

Întorcându-ne acasă, ce-am găsit? Focul arzând în şemineu – la care deja visam de câteva zile. Plăcinta cu mere a mamei şi găluştele ei cu prune. Vinul fiert cu scorţişoară şi pătura din living. Masa în familie. Certurile cu sora mai mică. Patul călduros, cu căţeluşii mei de pluş. Toate cărţile din bibliotecă. Statuetele egiptene de pe birou. Ceasul de la 1800. Chiar şi conexiunea wireless. Toate erau atât de primitoare, gata să-mi ofere câte-o îmbrăţişare de fiecare dată când simţeam nevoia – şi am profitat!

Mi-a fost atât de dor de toate acestea, chiar dacă am stat atât de puţin timp departe de casă. Bucuria reîntoarcerii nu a fost la fel de mare, nici după perioada petrecută la tauri, deşi cea din urmă a cuprins mult mai multe săptămâni. Dar aşa cum a zis şi Paula, gândul că în câteva ore ai tren înapoi spre Sibiu, te face să te simţi cu atât mai bine acasă şi să savurezi fiecare moment.

Nici gând că nu mi-ar plăcea Sibiul, dar nu e acasă!

Ps.: Ce de sighişoreni sunt în Sibiu! Când am luat trenul spre casă, cel de vineri dimineaţa, ne-am întâlnit şapte, toţi din micuţa noastră cetate. Şi pe drum, am calculat că suntem mai bine de 25 de boboci. Nu vreau să fiu rea, dar cred că Sibiul este noul şi îmbunătăţitul Cluj.

Anunțuri