Prima zi de facultate

de Ale Măriucă

M-am pus în pat încă de la ora zece, dar bineînţeles că nu am adormit înainte de miezul nopţii! La șase dimineaţa deja mă simţeam mult prea odihnită să mai pot dormi. Ce fac? Ce poţi face dimineaţa la ora șase (în condiții de leneveală gravă)? Facebook – obsesia mea liceală! Nu foarte multe notificări, că am verificat până târziu în noapte, două mesaje şi multe cereri de prietenie de la persoane care nici măcar nu au fotografie de profil. Nu acum! Verific, răspund şi îmi actualizez statusul – doar e prima zi.

Până să plec spre facultate – cu gândul de-a nu uita să mă cronometrez – am apucat să mănânc de două ori şi să mă răzgândesc de două ori cu ce să ies pe poartă. Credeam că o să vin aici şi ca orice student care se respectă, intru la dietă – de voie, de nevoie. Ei bine.. nici gând! Mănânc mai bine ca niciodată, mai multe feluri de mâncare la o masă. Şi sunt mereu cu dulciurile în mână. Facultatea asta ar face bine să devină stresantă, că altfel o să depăşesc proporţiile fireşti (glumesc; pefer să mă îngraş!).

Când am plecat de acasă (ciudat, ceea ce numesc acum acasă e diferit de ceea ce numeam săptămâna trecută) după prima cotitură – sau mă rog, a treia – m-a lovit o gălăgie la care participam şi eu nu cu mult timp în urma: copii de clase primare coborau dintr-un autocar imens, iar o doamnă cu fustă gri şi sacou albastru închis se folosea de un fluier să-i liniştească, să-i pună în rând şi să-i facă să nu se mai tragă de păr. Cât de multi-funcţional este un învăţător. Şi parcă într-adevăr nu au trecut atât de mulţi ani de când o trăgeam şi eu de mânecă pe doamna învăţătoare, că trebuia să merg la toaletă şi nu mai puteam sta la festivitate. Bine, la mine era doar o scuză ca să fug înainte în clasă şi să prind loc în ultima bancă, cea de lângă geam. Câte emoţii trebuiau să mă macine în acele momente, însă pe mine mă interesa mai mult cel mai bun loc din clasă. Dar aşa păţim mereu, nu suntem în stare să apreciem momentele pe care le trăim. Şi astăzi am fost cam lipsită de sentiment. Dar astăzi mă preocupa mai tare locul de la cafenea și nu cel din sală!

Nu am uitat nici să mă cronometrez. Am făcut șapte minute (e un număr bun, unul din preferatele mele). Dar am luat-o prin dreapta, pe unde e mai lung drumul, am mers încet şi am lăsat toate maşinile să treacă..

Bun, am ajuns la facultate. Cu 15 minute mai devreme. Noi ăştia, bobocii, stăteam la întrare încercând să vedem care unde e, la Jurnalism sau la CRP. Unul dintre conferenţiari ne-a asigurat că, de obicei, cursurile se ţin în interior şi ne-a poftit în sală.

„Bine v-am găsit la deschiderea celui de-al douăzecilea an al acestei facultăţi..”

Facultatea s-a născut o dată cu generaţia asta, în ’92 (majoritatea suntem născuţi în ’92; sau cel puţin eu). 20 de ani, număr rotund. Întotdeauna mi-au plăcut numerele rotunde – me nerd? – sper să-mi placă şi facultatea , că până la urmă eu mi-am ales-o. Şi am completat fişa aia cu pixul meu norocos.

La întoarcerea acasă am descoperit că am scris greşit statusul pe Facebook (au avut alţii grijă să-mi spună; eu oricum nu-mi dădeam seama fiindcă nu-mi băusem cafeluţa de dimineaţă). Ca să nu mai fac şi alte greşeli mi-am luat doza minimă necesară de cofeină împreună cu o prăjitură cu mere.

Colega mea de cameră s-a dus la cursuri – are cursuri/seminarii numai după ora 12, în timp ce eu mă voi trezi aproape zilnic de la 8 – şi am rămas singură. Aceeaşi întrebare ca azi-dimineaţă la 6: ce fac? Merg în vizită la băieţi, că ei au ziua liberă şi o să particip şi eu la spectacolul de lumini din seara asta – orice ar fi acela un spectacol de lumini!

Anunțuri