First we take Milano

de Ale Măriucă

…dedicând aceste rânduri, Laurei Dinu

Ştii momentele alea în care eşti atât de entuziasmat de ceva, încât simţi nevoia să împărtăşeşti tuturor celor din jurul tău ceea ce te face fericită? Ca atunci când eşti super-îndrăgostită şi vrei să strigi lumii întregi lucrul acesta! Ei bine, cam aşa mi se întâmplă mie des (să mă hiper-entuziasmez!). Şi mai dau şi peste persoanele potrivite să răspândească (toboşarii moderni ai cetăţii), care pun exact întrebările la care nu am cum să dau răspunsuri generalizate. Şi nu pot spune altceva, fiindcă aş minţii. Şi dacă-i spun unuia, le spun tuturor, fiindcă şansele sunt oricum prea mari să afle – cel puţin să se facă puţin de râs repetând bârfa şi să fie puşi sub papuc cu un „Ştiiim!” grav şi colectiv.

Pentru că, cu câteva ore înainte de primul zbor am primit un e-mail care mă anunţa că unul din zboruri s-a anulat – mai avea şi escală şi preţul era a 3 zboruri cumpărate de urgenţă! – mi se părea corect să fiu sceptică şi de data asta. Înainte de primul zbor mă gândeam că nimic nu poate să meargă prost, că totul e sigur. Ei, uite că n-a fost. De data asta n-am mai alarmat pe nimeni (nici mami şi tati nu ştiau exact data zborului), am aşteptat să mă urc în avion şi să cobor pe teritoriu italian până să deschid gura – plus că am primit o lecţie necesară despre cât e de important să-ţi ţii gura atunci când trebuie. Mulţumesc, Alin!

Doamna de lângă mine (care a insistat să-mi povestească că-şi vizitează cei trei nepoţi care acum merg toţi la şcoală şi care nu ştiu o boabă româneşte – am ascultat şi de data asta de Alin, am tăcut din gură şi nu i-am spus lu’ tanti că asta nu e ceva cu care ar trebui să te mândreşti) s-a rugat atât de mult pe parcursul zborului de o oră şi patruzeci de minute, încât eram sigură că nimic rău nu i se poate întâmpla nici unei fiinţe de pe planeta asta, în următoarele 24 de ore. Şi poate că la mine a avut un efect mai puternic, fiindcă am avut parte de nişte momente mult prea speciale în Milano ca să reuşesc să le postez aici!

Apartamentul: m-am îndrăgostit instantaneu de mansarda din centrul oraşului, care avea să-mi fie casă până la întoarcerea acasă. Pereţi vienezi, pereţi pictaţi într-un stil cald, mediteranean, terasă împodobită cu plante agăţătoare, o fereastră în tavan, chiar deasupra patului (numai bună să mă ţină trează până târziu în noapte, privind stelele – poate că şi ea a jucat un rol în incapacitatea mea de a adormi pe teritoriu italian; îmi era frică să nu pierd ceva!) Mi-am aranjat hainele în dulap (singurul lucru care mă relaxează după un drum lung) dând drumul la tv şi lăsând pe Rai1, unde era episodul acela din MidsomerMurders în care fiica Detectivului Inspector-Şef Tom Barnaby se căsătoreşte. Bineînţeles că era dublat în italiană, dar iubeam italiana, mai ales după ce l-am auzit vorbind pe frumosul Mauro – înalt (mai înalt ca şi mine), blond, ochi albaştri (cred!), zâmbăreţ şi plin de viaţă din cale-afară, la vreo 30 de ani; sau 40, nu poţi ştii niciodată – care nu se sinchisea că merge cu 220 pe autostrada cu patru benzi, Bergamo-Milano. Ba chiar dădea muzica mai tare şi dansa (adevărul e că italienii au muzică mult mai bună la radio decât avem noi).

Primele cumpărături (la Bila), primele întâlniri cu mâncarea italiană şi sushi (nu ştiu cât e de italienesc lucrul acesta, cert e că un italian m-a convins).

Oraşul: Milano e Superb!! Are un loc asigurat în inima mea, chiar lângă Valencia. Am avut timp să vizitez oraşul – cu hartă şi abonament la metrou, aşa cum scrie-n carte! Centrul, adică de la apartament până la Duomo şi împrejurimile, mi-am permis să le vizitez pe tocuri! Şi e alta viaţă. Cred că m-am născut pe tocuri, fiindcă nu înţeleg cum altfel reuşesc să scap de toate inhibiţiile când le port. Toate străduţele alea întortocheate, cafenelele, magazinele de dulciuri şi am dat peste magazinul unei brutării, iar oamenii stăteau la rând şi ca să intre pe stradă. Am mâncat ceea ce eu am catalogat drept langoş, dar cu cea mai multă mozzarella care poate fi băgată în aluatul respectiv. O mulţime de magazine. M-am desfătat puţin în Bershka şi Zara (deşi nu e Prada sau Chanel – îmi pare rău, gluma asta numai Laura o pricepe).

În prima seară, am luat cina în cel mai romantic loc posibil. Restaurantul-terasă de pe acoperişul clădirii din partea stângă a Duomo-ului. O măsuţă chiar la margine, chelneri africani care erau atât de drăguţi încât au avut răbdare şi m-au ajutat să comand în italiana – incredibil sau nu, am prins foarte repede câteva fragmente indispensabile – cu o privelişte uimitoare asupra Duomo-ului. Plus apusul! Dacă vrei să te dea gata oraşul, trebuie să ajungi acolo.

Milano te va cuceri într-un fel sau altul. Dar cel mai frumos e atunci când iei o prietenă de mână, nu vă uitaţi harta acasă şi vă pierdeţi. Luaţi metroul, vă aşezaţi pe jos într-un loc aglomerat şi priviti mulţimea care trece atât de nepăsătoare pe lângă voi, căutaţi cât mai mult locuri de vizitat şi aveţi grijă să nu vă prindă noaptea prin magazine (ca pe noi) înainte de a face tot ceea ce vreţi. Sau apucaţi-vă de gătit paste şi sos, pentru prima dată, la mama lor acasă. Gustul e garantat 50% din cauza pastelor. Rezultatul va fi oricum comestibil (eu am mâncat – că până la urmă erau două ardelence în lenjerie alea ce-au gătit!). Apoi puneţi prietena să-ţi cânte melodiile preferate de la Adele, Amy sau Christina Perri.

Ce m-a mai învăţat Milano:

  • Că cea mai scârboasă mâncare e cea cu ton!
  • Să nu mă supăr dacă-mi spune cineva că sunt grasă, pentru că e mult prea departe de realitate.
  • Că bărbaţii italieni sunt irezistibili şi înalţi (nu slăbănogi şi cu nasul mare cum îi credeam eu).
  • Că sunt oameni nebuni peste tot.
  • Să cumpăr mai multe feluri de paste o dată.
  • Că dacă un african te prinde de mână la ieşirea din metrou e pentru că vrea să-ţi pună pe ea o brăţară şi în niciun caz că vrea să te răpească.

Milano e un oraş în care m-am simţit extraordinar de frumoasă. Nu-mi găseam niciun defect care să mă demoralizeze. Şi chiar nu înţelegeam de ce acasă nu gândesc exact la fel.

Anunțuri