Cu cheia la gât

de Ale Măriucă

Aveam 5-6 ani când, plecând ultima de acasă, trebuia să închid eu uşa de la intrare. Iar cheia o puneam la gât. Fac parte din generaţia celor cu cheia la gât. Vreau să cred că eram descurcăreaţă de mică. Şi eram mândră de responsabilitatea care mi se dădea. Mă simţeam mare.

Acum, cu o hârtie în mână, pe care scria numele unei străduţe de nici 100 de metri, trebuia să mă descurc! Trebuia să ajung la destinaţie. Avem atât de multe ajutoare care să ne scoată din încurcături, încât efortul psihic e minim. Cea mai simplă cale: un GPS. Alegi adresa de îndată ce ai pornit maşina şi te duci fără griji. Dar după atâtea eforturi psihice minime, începi să mai şi uiţi lucruri (gen eu: GPS-ul, acasă). Bineînţeles că nu m-am stresat prea tare. Drumul până la Mediaş îl ştiu şi legată la ochi (ştiu chiar şi viteza maximă cu care poţi lua fiecare curbă – bine.. aici a contribuit tati!); drumul până la Sibiu l-am făcut de câteva ori, deci nicio şansă să mă pierd; prin Sibiu, mă descurs să ajung la facultate. De acolo mă las pe seama domnului Google (mulţumec celor de la Orange pentru internet nelimitat!). Care e chiar foarte folositor. Doar că te ajută să vizitezi toate împrejurimile până te duce la destinaţie. Bine, că de la un moment dat am lăsat maşina într-o parcare şi am luat-o pe jos. Ce nu prea ştie domnul Google? Sensurile unice! Aşa că am pornit la pas. Şi deşi eram cu harta în mână, aveam tendinţa să nu ascult de ea, s-o iau în cu totul alte direcţii – nu, nu ştiu de ce; un motiv destul de întemeiat ar fi că stau prost cu orientarea.. mda, cred că asta e! Dar nu au trecut nici 10 minute de când am plecat de lângă maşină, că am şi găsit adresa. Eram mândră de mine. Poate nu ca atunci când eram mică, dar o fărâmă din acelaşi sentiment mi s-a trezit şi astăzi. Eram puţin sfioasă. Trebuia să fac impresie bună – fără niciun motiv; acesta era targetul ce mi l-am impus şi voiam să-l ating! Am sunat şi aveam emoţii. Mai ceva ca la admitere!

O terasă luminoasă, o cafea bună şi m-am ales cu alte chei de pus la gât – de data asta doar la figurat. O grijă în minus!

Evenimentele care urmează lasă puţine urme în calendar: o ultimă ieşire cu foştii colegi (şi reuşim şi de data asta să vizităm nu mai puţin de 4 localuri!), participarea la deschiderea anului şcolar la fostul liceu (asta e un fel de tradiţie prin locurile astea; sau poate fi o palmă gen: „Gata! S-au dus anii tăi de liceu. Acum alţii vor învăţa în clasa, banca şi scaunul tău. Acum alţii se vor teme de ieşitul la tablă în orele de mate şi fizică. Acum alţii se vor ruga de portar să-i lase la bancomat la BT că şi-au uitat banii acasă.” – cel puţin asta era tactica mea şi mergea în 70% din cazuri) şi eventual o altă plimbare cu trenul până la Braşov, ca să participăm şi la RMA, dacă la Cel mai mare Karaoke din România ne-a plăcut atât de mult!

Şi apoi facultate! (Şi viaţă de noapte..) Un Sibiu tomnatic, cu străduţe care abia aşteaptă să fie călcate de cizmuliţe comode, cu vitrini în ale căror reflexie o să-mi oglindesc năzdrăvanul meu păr şi o să oftez grav că vântul l-a stricat tot. Din nou! Un Sibiu cu multe muzee, cafenele, turnuri şi ziduri vechi, spectacole de teatru şi trei ani la Jurnalism!

Anunțuri