Fata mea este model!

de Ale Măriucă

Nu ştiu dacă subiectul acesta îşi are locul aici, dar până la urmă e blogul meu şi trebuie să postez tot ce mă macină.

Cine nu visează, atunci când e mică şi dă de clutch-urile şi perlele mamei, să ajungă model? Apoi mai creşti şi cu rochiţa mamei de la banchet, tu te joci de-a ‘prinţesele’, sus pe deal. Ca să treci de la făcut haine de păpuşi, la haine pentru tine – haine de scena a.k.a. purtabile doar în perimetrul camerei tale şi eventual la baie, că acolo e oglinda aia mare. Şi vine liceul, pe ale cărui coridoare defilezi ca un manechin în ţinute haute couture. Şi vine şansa aia unică şi tu chiar profiţi de ea. Şi poţi şi tu să zici că eşti model.

Bine, lucrurile nu sunt niciodată simple şi nu ajungi supermodel peste noapte. Primul pas sunt concursurile de Miss – două-trei şi eventual un premiu. Apoi ajungi să intri în prezentări de modă, dacă nu la filmări cu tine. Şi dacă te ţii de treabă şi ai continuitate, POŢI să ajungi departe.

Întradevăr, viaţa de model 24/7, e strălucitoare. E minunat să faci ceva atât de plăcut şi să-ţi asiguri banii necesari pentru unele sau toate mofturile tale.

Şi acum marele Dar: pe lângă etichetele de slabă şi înaltă se cere la tot mai mulţi dintre designeri şi personalitate. Şi nu mai interesează pe nimeni acel clasic 90-60-90. Singurele numere care contează sunt centimetri din şolduri – de la 92 în sus eşti catalogată grasă, şi doar pentru că nu mai încape nimic pe tine. Şi dai şi peste nedreptăţi. Iar lumea te tratează cu superficialitate. Şi mulţi se aşteaptă să fii superficială, şi să nu scoţi prea multe cuvinte pe gură. Din cauza asta se cere personalitate. Fete care sunt în stare să iasă din fundal, pline de energie şi mereu cu zâmbetul pe buze. ’Cuz we are young. ‘Cuz we are free.

De obicei, după câte-un Fashion Week mă lăcuiesc. Zic: ‘Gata, mi-a ajuns! Acesta e ultimul meu festival’ – mai ales dacă sunt la Miss şi nu la prezentări. Şi am zis-o după absolut fiecare festival al meu! Dar dacă prind câte-o prezentare, sau dacă am norocul să apară cea care va câştiga în ultima zi şi să mă scoată pe mine, sunt cea mai fericită. Şi atunci îmi reamintesc de ce continui să fac aces lucru. Îmi reamintesc de ce îmi place. Nu pentru mâncarea bună şi hotelurile luxoase, nu pentru petrecerile în cele mai Fashion locaţii – Pentru ca F.people merg doar la F.parties! E F.world, baby! Eu o fac pentru alea 30 de secunde în care urc pe scenă.

Totul începe de dimineaţă, pe la ora 12 – ce am învăţat eu, este că manechinele nu sunt persoane matinale; nici nu ar putea cu After Party-urile din fiecare seară – nemachiată şi cu părul proaspăt spălat. De obicei asta e tot ce ajungi să faci după ce ajungi la hotel: un duş fierbinte şi să te demachiezi – bine.. poţi pleca la ora 2 ca să apuci puţin somn şi micul dejun, dar unde mai e distracţia?

Şi începe timid: „Cine nu are baza, să vină la machiaj!”, apoi „Toată lumea în Backstage la casting.” Şi de aici totul se transformă: „La cine ai intrat?”, „Toate fetele de la X la fiting”, „Fetele de la X pe scenă la repetiţii”, „Nu te aşeza pe scaun!”. Stai într-un scaun incomod aproximativ o oră, cu capul pe spate, în timp ce faţă îţi este acoperită cu mai multe straturi de machiaj – şi eventual sclipici, pene & Co. Reacţia unui prieten, după ce mi-a văzut pozele de la ultimele prezentări: ‘Da’ ţie îţi place să umbli cu mai mult machiaj decât haine?’ Şi pe cât de comică, pe atât de adevărată întrebarea. Dar încă nu am ajuns la partea mea preferată. Nici pentru păr nu se stă mai puţin, şi apoi aşteptarea până vine rândul prezentărilor tale. Şi ţuşti în haine, apoi din ele, în altele and so on. Show-ul începe atunci când se aude în Backstage „Urmează X!”. Toate fetele în rând – unele-şi mai uită locul – lip, pudra, blush, fixativ şi deja totul fierbe în tine. Apare prima fată, toate o urmăresc nervoase pe plasma de lăngă intrare. Şi vine rândul tău, designerul te ia de mână, te mai priveşte o dată, mai aranjează ceva pe tine, şi cu un „du-te” sau o palma nevinovată peste funduleţ, ai pornit. Şi asta e partea mea preferată! Apari pe scenă. Te uiţi în faţă: toate camerele aţintite pe tine, din lateral, din faţă, un prim-plan, apoi te filmează îndeaproape, de la picioare până-n vârful capului. Pleci din poza de întrare, ai un mers puternic şi sigur, toate privirile sunt pe tine, bliţurile pâlpâie pur şi simplu; te opreşti faci prima poză şi te laşi mângăiată de toate privirile. Savurezi. Pleci mai departe. Repeţi. Şi dacă ai curaj, te uiţi în ochii celor din primele rânduri şi le zâmbeşti jucăuşă sau le tragi cu ochiul, în timp ce ei se topesc făcându-ţi poze cu telefoanele. Şi pleci, pe margine, să ieşi de pe scenă, dar şti că eşti privită. Şi nimic nu te face să te simţi mai bine decât să şti că pentru căteva secunde i-ai hipnotizat. Şi te simti stăpânul întregii lumi. În Backstage, o dată cu dispariţia luminilor, dispare tot feelingul de pe scenă. Dar eşti încă în priză. Trebuie să te schimbi. Dar niciodată singură. Sunt mereu patru mâini care te dezbracă şi unicul lucru care rămâne pe tine e slipul crem – sau alb, sau negru – şi aceleaşi maini te şi îmbracă. Nu exista inhibiţii, pudoare sau lălăi care se holbează la tine. Toţi se comportă absolut normal. Trag rochia pe tine, o aranjează, îţi pun accesorile în timp ce celelalte mâîni te încalţă. Şi totul se repetă. Iar manejul.. Ah, manejul îţi oferă şansa să ieşi pe scenă cu un zâmbet enorm, să feliciţi designerul prin aplauze şi să mai apari o dată în faţa camerelor, ca şi actorii unei piese de teatru care a fost bine jucată. Asta e partea mea preferată. Şi merită tot stresul şi toate celelalte care nu-mi permit să le pun aici.

Anunțuri