Semn de primăvară

Iarna aceasta a fost teribilă. Îmi amintesc gerul înţepător încă din luna noiembrie. Şi apoi, avalanşa de zăpadă care s-a abătut asupra întregii ţări, lăsând drumuri blocate, sate acoperite şi oameni izolaţi.

E greu de crezut că în vremurile în care trăim, există totuşi astfel de probleme primitive. O să scutesc audienţa de injurături adresate oamenilor politici şi incompetenţi care ne conduc, fiindcă am tot dat peste astfel de postări pe blogurile vecine. Şi nu prea aş avea nimic nou de zis.

Mă gândesc cu groază la tot frigul pe care l-am îndurat în ultima lună şi jumătate şi la zăpada murdară pe care călcăm. Nu mai reuşesc să găsesc nimic frumos la acest anotimp. Şi-mi doresc din ce în ce mai mult să vină primăvara.

Astăzi am făcut prima plimbare. Şi fericită am întâmpinat temperaturile pozitive – chiar dacă le resimţim doar în amiaz; mă mulţumesc cu puţin, pentru început. Vitrinele care nu mai sunt îngheţate, nămeţii de zăpadă murdară, care încep să dispară – optimism pur. Sunt doar primele semne ale primăverii, dar curând se va topi toată zăpada, vor apărea ghioceii şi va strălucii soarele.

Cu o floare nu se face primăvară – dar e un semn frumos.

Nu pot, însă, să nu mă gândesc la bieţii oameni care se află în satele înzăpezite. La ei probabil este încă foarte frig. Dar toată zăpada aceea, se va topi şi le v-a distruge casele. Ce e mai rău nu a fost atunci când armata se chinuia să-i scoată din case şi să le împartă alimentele care au ajuns din toate părţile ţării, ci va fi atunci când casele li se vor prăbuşii sau inunda!

Armata a fost singura care, întradevăr, a făcut ceva în aceste circumstanţe. Deşi alţii iau bani frumoşi pentru a prevenii şi rezolva astfel de situaţii!! (Scuzaţi-mi ieşirea!)

La o primăvară frumoasă!

Scrisoare despre o carte

Scrisoare trimisă către Profa’ (cea care mi-a recomandat cartea) pe data de 30.septembrie.2011

    Este nevoie de mai mult curaj şi muncă pentru a scrie prima carte, care să fie o carte, decât i-ar trebui unui neştiutor pentru a zidi o casă. Alain Fournier

Am învăţat că un artist (= o persoană care simte lucrurile într-un mod deosebit şi încearcă să le explice după propria viziune) nu trebuie să creeze frumosul, ci să-l găsească, să-l descopere în fiecare lucru urât şi banal. Chiar şi în război.

Niciodată nu mi-a plăcut războiul, luptele, şi cu atât mai puţin cărţile despre război. Biblioteca părinţilor mei (fiindcă acum am şi eu o bibliotecă, plină până la refuz, cu cărţile aranjate strategic pentru a intra toate) este plină de astfel de cărţi – despre război, revoluţie, comunism şi poveşti sincere de dragoste pe timp de război. Mi-au părut prea şterse pentru a le deschide vreodată. Cum dădeam peste ele mă cuprindea un sentiment de goliciune, fără de culoare, doar nuanţe şterse, specifice anilor ’90. Dar cartea aceasta m-a cucerit prin non-culorile ce le conţine. Pentru că nu poţi spune că este o carte colorată, cu un personaj colorat. Chiar şi scenele pline de fericire, în care ea purta rochii (ce să mai vorbesc de trenuri, lacrimi, clădiri zdrobite şi adăposturi), sunt într-un fundal non-color, dar plin de viaţă. Neşters, dar fără ţipetele a nimic strident. Era o fată simplă, comună, care s-a născut prea devreme într-o lume ale cărei tipare nu le înţelegea [iniţial am scris „înţelegeam”]. Dar era specială, unică!

Cartea e plină de idei originale, de la cea primordială, traseul nepoatei în căutarea bunicii răzvrătite, cu scrisoarea din brâu, până la povestea ei de iubire, deloc clasică.

Personajul bunicii este unul incitant, extraordinar! O persoană căreia nu-i pasă dacă moare, atâta timp cât moare fericită. Un personaj deloc material (nici nu se materializează în carte, fiind prezent doar prin gânduri, vorbe, amintiri), însă pe atât de spiritual şi optimist. Genul de persoană ca şi care aş vrea să mă vadă nepoţii mei, cândva [copiii celor cinci copii pe care o să-i am eu!].

Toată dilema iubirii şi suferinţa care te zdrobeşte în urma câtorva clipe speciale. Am înţeles-o! O durere fizică, insuportabilă, a frângerii inimii. Şi nu după o căsnicie de ani buni, nu după lovituri şi cuvinte grele, ci după câteva momente de fericire de care simţi că nu-ţi poţi lipsi existenţa. Un regret că nu a fost mai mult. Sincerităţile ei au fost ca nişte pansamente pentru sufletul meu rănit. L-a fel s-a întâmplat şi cu prietenia confundată cu iubirea, de altfel, primii mei fluturaşi fiind treziţi de această amăgire. Dar nu-mi pare rău. Până la urmă, fiecare bucată de inimă spartă, fiecare cicatrice mă face pe mine, cea de acum capabilă să iubească mai mult, mai bine, mai sincer.

Timpul cuprins de acest roman este mare; trece printre toate aceste evenimente ca un pârâiaş de munte care-şi croieşte grăbit drum printre bolovani. Nu credeam că o să dau peste o carte cu un timp narativ atât de larg, care să-mi şi placă. Mai ales că ultima carte citită era Sâmbăta de Ian McEwan. Mint! Defapt, am recitit într-o seară Micul Prinţ, fiindcă mi-a picat între degete şi aveam de ceva vreme impresia că în anii de generală nu am fost capabilă să-i simt întreaga căldură. Dar cartea lui McEwan a fost o capodoperă ce-am descoperit-o cu mânuţele mele. M-a fascinat ca pe o fătucă inocentă, un prinţ pe cal alb. O zi de sâmbătă cuprinsă între două momente de somn, nemăsurată temporal. Cu atât de multe detalii, mai ales de ordin medical, detalii care apropiau atât de mult personajul de tine, încât îi intuiai fiecare gând, fiecare mişcare. McEwan nu m-a făcut să mă îndoiesc de transparenţa lui totală. Ştiam că el nu-mi ascunde nimic!

Cartea asta, însă, deşi e formată în mare parte din jurnalul personajului-narator, cu unele capitole mai „prelucrate” (se observă trecerea anilor de la capitol la capitol; primele par mai frumoase, mai şmirgheluite, mai incitante, dar cele dinspre final sunt mai sincere, reale), parcă tot am avut impresia că unele părţi nu le cunosc şi nu le voi cunoaşte niciodată. Că personajul-narator ţine unele detalii pentru sine, dintr-o teamă nebună de a nu fi luată în derâdere, ridiculizată, judecată. Am avut, pe tot parcursul lecturii mele (excepţie făcând finalul, în care a reuşit să treacă peste limitele impuse de ea însăşi, să lase singurătatea deoparte şi să devină o optimistă), sentimentul că-mi sunt ascunse intenţionat acele detalii care te fac cât de cât, uman. Sau că, din încercarea disperată de a-şi demonstra modestia, sărea peste. Chiar şi aşa, îmi seamănă. M-am regăsit în gândirea ei. Singurul lucru pe care nu aş fi în stare să-l fac, ar fi să rămân mereu atât de tăcută – ceea ce nu e neaparat mai bine; am primit de curând câteva lecţii despre ce înseamnă să-ţi ţii gura – deşi am înţeles că ea vorbea foarte mult cu privirea. Totuşi, o regăsesc în adâncul sufletului meu. Simt că m-am regăsit pe mine, întâlnind-o pe ea. Mă văd o continuare a ei.

Mai e şi partea cu scrisul noaptea. La început şi eu scriam doar noaptea. Era singurul moment al zilei în care eram capabilă să disec fiecare cuvând, fiecare privire, fiecare gest. Dar, ca toţi copiii, mă jucam. Nu ca acum. Înainte scriam şi nu-mi plăcea să recitesc, fiindcă-mi găseam greşelile de tot felul, non-sensul. Acum scriu, şi de fiecare dată când citesc, mă reîndrăgostesc de rândurile mele. Mai adaug, şterg, modific, pentru a îmbunătăţii. Înainte (nu ştiu exact reperul acestui înainte; nu e un punct fix) nu puteam să fac aşa ceva.

Dar începând cu momentul în care am citit primele cuvinte ale cărţii, toate lucrările pe care le scriam, toate gândurile, paginile de jurnal, aveam instinctul de a le semna sincer, Mirona.

De pe tren culese

E sesiune. Încep să simt stresul abia după ce ies din sală, de la un examen pentru care nu am învăţat destul. Dar într-o săptămână în care ai patru examene, cât de mult te-ai putea pregăti pentru cel din ultima zi? Doamne fereşte, nu-mi caut scuze. Sunt studentă şi nouă nu ne stă în fire să ne scuzăm pentru că nu am învăţat destul; noi spunem că profesorii au ceva cu noi (glumesc!). Dar este adevărat că nu-mi dau silinţa îndeajuns de mult.

Ba chiar am decis că pe perioada sesiunii o să stau acasă, să învăţ în linişte, iar Sibiul să mă întâlnească doar în zile de examen.

Aşa că mă plimb în continuu între acasă şi Sibiu – bine că nu sunt la facultate în Bucureşti, căci aşa ceva ar fi fost imposibil; deşi numai luna trecută am făcut drumul Sighişoara-Bucureşti de vreo 3 ori! M-am mai dus şi cu maşina – când pierdeam trenul, când nu aveam un tren la o oră convenabilă, când nu trebuia să mai citesc o dată cursul, pe drum – dar nimic nu se compară cu trenul. Şi mari minunăţii mai găseşti pe tren; oameni de tot felul, de la copii, care sărăcuţii fac zilnic naveta la Mediaş sau Sibiu pentru şcoală, la bătrânei care merg vinerea la Sibiu la târg şi chiar persoane cu poveşti interesante/inedite.

Eu, ca şi o viitoare jurnalistă – aşa ne spune toată lumea la facultate, şi încet, încet, îţi vine şi ţie a crede şi a te comporta ca atare – trebuie să observ tot, să iau ce e mai interesant şi să dau mai departe (toate acestea ar trebui făcute sub o obiectivitate de neclintit, dar nu ne putem, întotdeauna, suprima subiectivitatea – mai ales dacă nu eşti pe deplin format!). Ceea ce găseşti pe parcursul unei călătorii din cap în cap de linie, e de-o diversitate incredibilă. O primă expresie care m-a şocat a venit din partea unei mame, către copilul ei din clasele primare (nu către cel care sugea la pieptul ei), spunându-i „Eşti mai rău ca un certificat de handicap!”. Şocant este, în primul rând, faptul că o mamă spune asta. E nevoie de câteva sinapse pentru a gândi aşa ceva. Putea să-l facă foarte simplu prost; dar ea a folosit expresia asta. Totuşi, expresia şi faptul că o mamă i-a adresat-o fiului ei, nu se potriveau în acelaşi context. Şi atunci am găsit două variante: ori are ceva experienţe cu certificatele de handicap şi a rămas puţin marcată, ori e o expresie pe care a luat-o de la altcineva şi n-a gândit-o chiar deloc (şi atunci numărul neuronilor necesari e acelaşi ca şi pentru aţi face propriul copil, prost).

Am dat şi peste câteva fraze amuzante, gen o discuţie între doi băieţi care s-au urcat din Mediaş „Vai ce cald şi bine e aici. Facem ca ţiganii.”, iar răspunsul i-a venit automat „Apăi tu oricum eşti ţigan.”; sau doi studenţi, o fată şi-un băiat, care se întorceau acasă de la facultate „Vrei să facem pită băgată-n ou? Aduc vineri ouă să facem pită băgată-n ou?”; dar cele mai multe dintre conversaţii erau menite să arate cine e cocoşul în grup, care-şi permite să se umfle mai tare-n pene:

-         „I-a de arată-ne tu buletinu’ şi demonstrează că nu eşti ţigan.”

-         „Ce buletin, mă? Nu vezi tu nimic. Unde ai mai pomenit tu ţigan cu ochi albaştri?”

-         „Vai, scuză-mă. Cortorar!”

Dar poate cel mai tare m-a şocat povestea unei fete de 18 ani, care a fugit de acasă şi mergea la iubitul ei, din Brateiu, doar cu hainele de pe ea. A fugit de acasă doar într-o bluzită, dar cu banii ce i-a luat, s-a dus şi şi-a cumpărat de la ’39 o geacă galbenă, cu „tri sute cincizăci de mii”, şi nu-i părea rău că la preţul ăla, geaca era „de pomană”. Spunea că trebuia să-şi cumpere şi „adidaşii aurii” (accentul pe al doilea a) care erau „numa’ o sută douăzăci de mii”, dar s-a gândit că nu o să-i ajungă banii de bilet. Bineînţeles că şi-a scos banii din buzunar, a lăsat măsuţa pliantă jos şi s-a apucat să-i înşire. Vreo 60 de lei. „Văleu ce repide să duc banii.”

Contrar dorinţei de a-mi ridica privirea şi de-a o analiza, nu am făcut-o. Nici când mi-a vorbit nu am privit-o în ochi – i-am fixat geaca galbenă. Am ales să las expresiile ce le scotea pe gură să-mi creeze o imagine a ei, în minte.

„Da’ Nicu-i un băiat aşa de bun. Şi chiar nu vreu să-l pierd!”. Povestea ei minunată de dragoste, începea cu ceva timp în urmă când l-a cunoscut pe Covaci Nicu (nume pe care l-a spus de cel puţin o mie cinci sute şaptezeci şi două de ori) şi s-a îndrăgostit de „omul ăla”. A fost cu el în Brateiu, dar a stat la vărul lui, Florin, care lucrează la o pizzerie de acolo din sat; dar casa lu’ Nicu nu ştie unde e, că n-a fost niciodată. Da’ ştie sigur că e undeva prin ţigănie. Şi o să tot întrebe până dă peste cineva care să-l cunoască şi să-i spună unde stă. Ei se iubesc tare mult, da’ Florin ăla (nu pot posta pe blog însuşirile ataşate acestui nume) şi-a băgat coada şi i-a sunat pe părinţii ei şi le-a spus că Nicu e un derbedeu şi că nu are serviciu. „Da’ ce contează dacă eu îl iubesc pe omul ăla?” Şi atunci, părinţii ei au făcut mare scandal şi l-au dat afară pe Nicu, care mai nou se mutase la ei acasă. Şi ea acum merge în Brateiu să-l găsească pe Nicu, să-l omoare pe Florin şi să vorbească la poliţie că părinţii ei nu vor să-i dea copii după buletinele lor ca să-şi facă şi ea buletin şi să poată pleca cu Nicu, la muncă, în Germania. Acasă oricum nu se mai întoarce. De ce să se întoarcă într-o casă cu 7 copii, în care de cele mai multe ori mănâncă bătaie în loc de cină? Iar mama ei a avertizat-o, că o dată ieşită pe uşă, în casa aceea nu mai are ce căuta.

Şi toate acestea le-am auzit din Sighişoara până-n Brateiu – chiar de două ori, că din Sighişoara a stat o tanti lângă ea, şi din Luna a stat o fată de liceu, şi le-a povestit amândurora. Şi se plângea şi se lamenta şi spunea foarte bravă cât de tare-l iubeşte ea pe Nicu.

Emana vulgaritate prin toate mişcările, vorbele şi oftările ei. Incultură de-o puritate crudă. E incredibil cât de limitate sunt aceste persoane, deşi ei primesc „discriminare pozitivă şi regim preferenţial”. E de necrezut cât de puţine reuşesc să facă, deşi favorurile le sunt aşternute la picioare; că la 18 ani, ea încă nu are buletin; că nu ştia ce scria pe bilet; că nu ştia unde se află Brateiu, deşi a mai fost acolo – întreba într-un timp unde ajunge trenul acela (Sibiu), ca mai apoi să întrebe, ea, cum ajunge din Sibiu în Brateiu? Deşi era foarte îndrăgostită de Nicu şi întreba pe toată lumea dacă acolo este biserică pentru a se putea căsători, nu avea nici măcar un număr de telefon de-al lui.

Nu ştiu după ce se ghidează ei în viaţă, sau dacă se ghidează după ceva. Dar de amalgamul de persoane limitate, fără gram de educaţie, peste care am dat în ultimele 10 călătorii cu trenul (sau poate mai multe!), eu nu eram conştientă.

Concluzionam că în ţara extremelor, Indonezia, sărăcia e mai mare ca a românului nostru de rând. Dar realizez că la oamenii săraci, gradul de incultură nu era la fel de ridicat ca al celor de aici.

Cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb dacă ea l-a găsit pe Nicu.. oare? Şi ce s-a întâmplat dacă l-a găsit?

Nu voi abandona scrisul

Nu am mai scris de atât de mult timp încât îmi este ruşine pentru mine, cea care susţine că scrisul îi produce cea mai mare plăcere. Mă uit pe blog şi realizez că nu am mai postat nimic de peste trei luni. Dar îmi găsesc mereu scuze. Nu am timp, nu am subiect, nu sunt destul de obiectivă pentru a scrie ceva demn de publicat.

Lucrurile nu stau chiar aşa. Nu-mi cunosc motivele reale pentru care nu am mai postat de atâta amar de timp (sau nu vreau să le recunosc!). Poate nu am avut chef sau poate am fost prea leneşă sau poate chiar nu am avut nimic de spus (mda, nici mie nu-mi sună prea plauzibil). Ideea este că acum scriu, deşi niciodată, de când mi-am deschis blogul, nu am fost mai ocupată. E sesiune! Dar eu scriu. Pentru că simt nevoia să revin la acest obicei. Pentru că nu mă consider studentă dacă nu mă întorc la blog. Şi pentru că astfel chiar îmi vine cheful de învăţat (bizar, nu?).

Dar omul mai are nevoie şi de perioade de acumulare. Şi eu consider că asta am făcut, am acumulat, înainte de toate, experienţă. Şi m-am maturizat în ultimele două luni cât nu am făcut-o în tot restul anului 2011. Şi acum sunt dornică de exprimare, mult mai mult decât eram înainte. Fiindcă am mai multe de spus. Fiindcă mi s-au lărgit orizonturile.

Şi presimt că o să scriu mai mult în perioada ce urmează. Nu pentru că aş avea mai mult timp, ba din contră; dar atât de în priză cum sunt în această perioadă, aşa îmi vine dorinţa de scris. Dorinţa de a scrie nu vine niciodată din plictiseală. Când aş avea timp de scris, nu scriu niciodată (sau nu scriu deloc de calitate – la calitatea de care sunt capabilă acum, fiindcă sunt perfect conştientă că mai am de învăţat tot atâtea lucruri câte respiraţii voi mai avea), deşi mă plâng mereu că nu am timp de scris. Poate nu am despre ce scrie. Sau nu sunt destul de activă pentru a fi în stare să scriu.

Astăzi am participat la întâlnirea cu Radu Moraru (Naşu, pentru cunoscători), care ne-a vorbit, printre altele (politică, libertatea inexistentă din presa actuală românească, deontologie profesională), şi de motivul pentru care s-a făcut jurnalist. Răspunsul a venit, fără să mai prezint dezvoltatea dânsului: fiindcă îmi face plăcere!

Nu voi abandona scrisul. Sunt conştientă că mă repet, dar scrisul chiar îmi produce cea mai mare plăcere. Şi nu vreau să pierd asta.

Oameni slabi

Aşa ne-am catalogat de îndată ce am decis că ne vom întoarce acasă, încă din primul weekend. Cum altcumva? Abia au trecut 7 zile şi noi am fugit cu primul tren înapoi la mămica, la mâncarea ei, la patul nostru de acasă.

În a doua jumătate a lui septembrie – probabil din cauza plictiselii – consideram că mă voi întorce în Sighişoara numai prin noiembrie. Oricum, Sibiul mi-e necunoscut, aşa că cel puţin trei weekend-uri îmi sunt necesare ca să fac cunoştinţă cu ce are oraşul mai frumos (şi aici mă refer la tot, de la Brukenthal la Kapital). Dar lucrurile stau întotdeauna altfel decât ni le imaginăm noi. Şi camera mea părea mai mare. Şi bucătăria mai spaţioasă. Şi strada mai uşor de găsit. Şi cursurile mai interesante..

Aşa că primul weekend îl petrec înapoi acasă (probabil şi următorul, fiindcă vine Balul – dacă reuşesc să ajung la timp!).

Adevărul este că.. nicăieri nu e ca acasă – oricât de clişeic şi de învechit ar părea. Şi acasă nu poate fi oriunde! Doar acolo unde ai căldură şi înţelegere; acolo unde simţi întradevăr că aparţii. Noile noastre locuinţe, fie ele camere de cămin, apartament, garsonieră sau casă, sunt cel mult nişte cuibuşoare de nebunii tinereşti (că acum suntem tineri, nu mai suntem adolescenţi – ceea ce ar trebui să însemne că avem şi un gram de maturitate în noi!). Aşa că, pereţii care ne înconjoară în mai marile oraşe universitare din ţară (sau chiar din străinătate) ne pot oferi doar libertatea după care am tânjit, mai mult sau mai puţin în adolescenţă. Dar nu ne vor fi niciodată acasă pe de-a-ntregul. Bineînţeles, cu timpul ne vom obişnui cu asta, dar nu înseamnă că nu vom savura la fel de mult weekend-urile de acasă (poate doar ne vom preface că nu e aşa, de dragul de a ne încadra în normalul social). Dar să fim sinceri.. până şi părinţii noştri sunt nişte copii mari şi răsfăţaţi când se întorc în universul timpului lor trecut.

Zicea un student din anul III, la festivitatea de dechidere a anului universitar, că aceşti trei ani nu vor fi deloc aşa cum ni imaginanăm noi acum, că vom da peste indiferenţa celor din jur, că părinţii ne vor fi mai puţin aproape, atunci când vom avea cea mai mare nevoie de ei, sau că, dimpotrivă, vor încerca să ne controleze de la distanţă. Sau că nu vom avea mereu posibilitatea (nu neaparat financiară) să facem tot ceea ce vrem şi că vom fi puşi în faţa unor decizii care ne vor influenţa în mare parte viaţa – la mine s-au cam pripit toate acestea; a trebuit deja să aleg între două activităţi care mă satisfac, să renunţ la o plăcere de moment pentru că, aşa cum e şi-n dragoste, iubirea/pofta nu e îndeajuns. Ne mai spunea şi că distracţia, pentru noi, nu va însemna numai ieşitul în cele mai în vogă cluburi şi băutul de cocktail-uri scumpe – ceea ce sună promiţător.

Întorcându-ne acasă, ce-am găsit? Focul arzând în şemineu – la care deja visam de câteva zile. Plăcinta cu mere a mamei şi găluştele ei cu prune. Vinul fiert cu scorţişoară şi pătura din living. Masa în familie. Certurile cu sora mai mică. Patul călduros, cu căţeluşii mei de pluş. Toate cărţile din bibliotecă. Statuetele egiptene de pe birou. Ceasul de la 1800. Chiar şi conexiunea wireless. Toate erau atât de primitoare, gata să-mi ofere câte-o îmbrăţişare de fiecare dată când simţeam nevoia – şi am profitat!

Mi-a fost atât de dor de toate acestea, chiar dacă am stat atât de puţin timp departe de casă. Bucuria reîntoarcerii nu a fost la fel de mare, nici după perioada petrecută la tauri, deşi cea din urmă a cuprins mult mai multe săptămâni. Dar aşa cum a zis şi Paula, gândul că în câteva ore ai tren înapoi spre Sibiu, te face să te simţi cu atât mai bine acasă şi să savurezi fiecare moment.

Nici gând că nu mi-ar plăcea Sibiul, dar nu e acasă!

Ps.: Ce de sighişoreni sunt în Sibiu! Când am luat trenul spre casă, cel de vineri dimineaţa, ne-am întâlnit şapte, toţi din micuţa noastră cetate. Şi pe drum, am calculat că suntem mai bine de 25 de boboci. Nu vreau să fiu rea, dar cred că Sibiul este noul şi îmbunătăţitul Cluj.

Prima zi de facultate

M-am pus de la 10 în pat, dar bineînţeles că nu am adormit înainte de miezul nopţii! La 6 dimineaţa, deja mă simţeam mult prea odihnită să mai pot dormi. Ce fac? Ce poţi face dimineaţa, la ora 6? Facebook – obsesia mea liceală! Nu foarte multe notificări, că am verificat până târziu în noapte, două mesaje şi multe cereri de prietenie de la persoane care nici măcar nu au poză de profil. Nu acum! Verific, răspund şi îmi actualizez statusul – doar e prima zi.

Până să plec spre facultate – cu gândul de a nu uita să mă cronometrez – am apucat să mănânc de două ori şi să mă răzgândesc de două ori cu ce să ies pe poartă. Credeam că o să vin aici şi ca orice student care se respectă, intru la dietă – de voie, de nevoie. Ei bine.. nici gând! Mănânc mai bine ca niciodată, mai multe feluri de mâncare la o masă. Şi sunt mereu cu dulciurile în mână. Facultatea asta ar face bine să devină stresantă, că altfel o să depăşesc proporţiile fireşti (glumesc; pefer să mă îngraş!).

Când am plecat de acasă (ceea ce numesc acum acasă e diferit de ceea ce numeam săptămâna trecută) după prima cotitură – sau mă rog, a treia – m-a lovit o gălăgie la care participam şi eu nu cu mult timp în urma: copii de clase primare coborau dintr-un autocar imens, şi o tanti cu fustă gri şi sacou albastru închis se folosea de un fluier să-i liniştească, să-i pună în rând şi să-i facă să nu se mai tragă de păr. Cât de multi-funcţional este un învăţător. Şi parcă întradevăr nu au trecut atât de mulţi ani de când o trăgeam şi eu de mânecă pe doamna învăţătoare, că trebuie să merg la toaletă şi nu mai pot sta la festivitate. Bine, la mine era doar o scuză ca să fug înainte în clasă şi să prind loc în ultima bancă, cea de lângă geam. Câte emoţii trebuiau să mă macine în acele momente, şi pe mine mă interesau cele mai bune locuri. Dar aşa păţim mereu, nu suntem în stare să apreciem momentele pe care le trăim. Şi astăzi am fost cam lipsită de sentiment. Dar astazi mă preocupa mai tare locul de la cafenea decât cel din sală!

Nu am uitat nici să mă cronometrez. Am făcut 7 minute. Dar am luat-o prin dreapta, pe unde e mai lung drumul, am mers încet şi am lăsat toate maşinile să treacă..

Bun, am ajuns la facultate. Cu 15 minute mai devreme. Noi, ăştia, bobocii, stăteam la întrare încercând să vedem care unde e, la Jurnalism sau la CRP. Unul dintre conferenţiari ne-a asigurat că, de obicei, cursurile se ţin în interior şi ne-a poftit în sală.

„Bine v-am găsit la deschiderea celui de-al douăzecilea an al acestei facultăţi..”

Facultatea s-a născut o dată cu generaţia asta, în ’92 (majoritatea suntem născuţi în ’92; sau cel puţin eu). 20 de ani, număr rotund. Întotdeauna mi-au plăcut numerele rotunde – me nerd? – sper să-mi placă şi la facultatea aceasta, că până la urmă eu mi-am ales-o. Şi am completat fişa aia cu pixul meu norocos.

La întoarcerea acasă am descoperit că am scris greşit statusul pe Facebook (au avut alţii grijă să-mi spună; eu oricum nu-mi dădeam seama fiindcă nu-mi băusem cafeluţa de dimineaţă). Ca să nu mai fac şi alte greşeli mi-am luat doza minimă necesară de cofeină împreună cu o prăjitură cu mere.

Colega mea de cameră s-a dus la cursuri – are cursuri/seminarii numai după ora 12, în timp ce eu mă voi trezi aproape zilnic de la 8 – şi am rămas singură. Aceeaşi întrebare ca azi-dimineaţă la 6: ce fac? Merg în vizită la băieţi, că ei au ziua liberă şi o să particip şi eu la spectacolul de lumini din seara asta – orice ar fi acela un spectacol de lumini!

First we take Milano

…dedicând aceste rânduri, Laurei Dinu

Ştii momentele alea în care eşti atât de entuziasmat de ceva, încât simţi nevoia să împărtăşeşti tuturor celor din jurul tău ceea ce te face fericită? Ca atunci când eşti super-îndrăgostită şi vrei să strigi lumii întregi lucrul acesta! Ei bine, cam aşa mi se întâmplă mie des (să mă hiper-entuziasmez!). Şi mai dau şi peste persoanele potrivite să răspândească (toboşarii moderni ai cetăţii), care pun exact întrebările la care nu am cum să dau răspunsuri generalizate. Şi nu pot spune altceva, fiindcă aş minţii. Şi dacă-i spun unuia, le spun tuturor, fiindcă şansele sunt oricum prea mari să afle – cel puţin să se facă puţin de râs repetând bârfa şi să fie puşi sub papuc cu un „Ştiiim!” grav şi colectiv.

Pentru că, cu câteva ore înainte de primul zbor am primit un e-mail care mă anunţa că unul din zboruri s-a anulat – mai avea şi escală şi preţul era a 3 zboruri cumpărate de urgenţă! – mi se părea corect să fiu sceptică şi de data asta. Înainte de primul zbor mă gândeam că nimic nu poate să meargă prost, că totul e sigur. Ei, uite că n-a fost. De data asta n-am mai alarmat pe nimeni (nici mami şi tati nu ştiau exact data zborului), am aşteptat să mă urc în avion şi să cobor pe teritoriu italian până să deschid gura – plus că am primit o lecţie necesară despre cât e de important să-ţi ţii gura atunci când trebuie. Mulţumesc, Alin!

Doamna de lângă mine (care a insistat să-mi povestească că-şi vizitează cei trei nepoţi care acum merg toţi la şcoală şi care nu ştiu o boabă româneşte – am ascultat şi de data asta de Alin, am tăcut din gură şi nu i-am spus lu’ tanti că asta nu e ceva cu care ar trebui să te mândreşti) s-a rugat atât de mult pe parcursul zborului de o oră şi patruzeci de minute, încât eram sigură că nimic rău nu i se poate întâmpla nici unei fiinţe de pe planeta asta, în următoarele 24 de ore. Şi poate că la mine a avut un efect mai puternic, fiindcă am avut parte de nişte momente mult prea speciale în Milano ca să reuşesc să le postez aici!

Apartamentul: m-am îndrăgostit instantaneu de mansarda din centrul oraşului, care avea să-mi fie casă până la întoarcerea acasă. Pereţi vienezi, pereţi pictaţi într-un stil cald, mediteranean, terasă împodobită cu plante agăţătoare, o fereastră în tavan, chiar deasupra patului (numai bună să mă ţină trează până târziu în noapte, privind stelele – poate că şi ea a jucat un rol în incapacitatea mea de a adormi pe teritoriu italian; îmi era frică să nu pierd ceva!) Mi-am aranjat hainele în dulap (singurul lucru care mă relaxează după un drum lung) dând drumul la tv şi lăsând pe Rai1, unde era episodul acela din MidsomerMurders în care fiica Detectivului Inspector-Şef Tom Barnaby se căsătoreşte. Bineînţeles că era dublat în italiană, dar iubeam italiana, mai ales după ce l-am auzit vorbind pe frumosul Mauro – înalt (mai înalt ca şi mine), blond, ochi albaştri (cred!), zâmbăreţ şi plin de viaţă din cale-afară, la vreo 30 de ani; sau 40, nu poţi ştii niciodată – care nu se sinchisea că merge cu 220 pe autostrada cu patru benzi, Bergamo-Milano. Ba chiar dădea muzica mai tare şi dansa (adevărul e că italienii au muzică mult mai bună la radio decât avem noi).

Primele cumpărături (la Bila), primele întâlniri cu mâncarea italiană şi sushi (nu ştiu cât e de italienesc lucrul acesta, cert e că un italian m-a convins).

Oraşul: Milano e Superb!! Are un loc asigurat în inima mea, chiar lângă Valencia. Am avut timp să vizitez oraşul – cu hartă şi abonament la metrou, aşa cum scrie-n carte! Centrul, adică de la apartament până la Duomo şi împrejurimile, mi-am permis să le vizitez pe tocuri! Şi e alta viaţă. Cred că m-am născut pe tocuri, fiindcă nu înţeleg cum altfel reuşesc să scap de toate inhibiţiile când le port. Toate străduţele alea întortocheate, cafenelele, magazinele de dulciuri şi am dat peste magazinul unei brutării, iar oamenii stăteau la rând şi ca să intre pe stradă. Am mâncat ceea ce eu am catalogat drept langoş, dar cu cea mai multă mozzarella care poate fi băgată în aluatul respectiv. O mulţime de magazine. M-am desfătat puţin în Bershka şi Zara (deşi nu e Prada sau Chanel – îmi pare rău, gluma asta numai Laura o pricepe).

În prima seară, am luat cina în cel mai romantic loc posibil. Restaurantul-terasă de pe acoperişul clădirii din partea stângă a Duomo-ului. O măsuţă chiar la margine, chelneri africani care erau atât de drăguţi încât au avut răbdare şi m-au ajutat să comand în italiana – incredibil sau nu, am prins foarte repede câteva fragmente indispensabile – cu o privelişte uimitoare asupra Duomo-ului. Plus apusul! Dacă vrei să te dea gata oraşul, trebuie să ajungi acolo.

Milano te va cuceri într-un fel sau altul. Dar cel mai frumos e atunci când iei o prietenă de mână, nu vă uitaţi harta acasă şi vă pierdeţi. Luaţi metroul, vă aşezaţi pe jos într-un loc aglomerat şi priviti mulţimea care trece atât de nepăsătoare pe lângă voi, căutaţi cât mai mult locuri de vizitat şi aveţi grijă să nu vă prindă noaptea prin magazine (ca pe noi) înainte de a face tot ceea ce vreţi. Sau apucaţi-vă de gătit paste şi sos, pentru prima dată, la mama lor acasă. Gustul e garantat 50% din cauza pastelor. Rezultatul va fi oricum comestibil (eu am mâncat – că până la urmă erau două ardelence în lenjerie alea ce-au gătit!). Apoi puneţi prietena să-ţi cânte melodiile preferate de la Adele, Amy sau Christina Perri.

Ce m-a mai învăţat Milano:

• Că cea mai scârboasă mâncare e cea cu ton!
• Să nu mă supăr dacă-mi spune cineva că sunt grasă, pentru că e mult prea departe de realitate.
• Că bărbaţii italieni sunt irezistibili şi înalţi (nu slăbănogi şi cu nasul mare cum îi credeam eu).
• Că sunt oameni nebuni peste tot.
• Să cumpăr mai multe feluri de paste o dată.
• Că dacă un african te prinde de mână la ieşirea din metrou e pentru că vrea să-ţi pună pe ea o brăţară şi în niciun caz că vrea să te răpească.

Milano e un oraş în care m-am simţit extraordinar de frumoasă. Nu-mi găseam niciun defect care să mă demoralizeze. Şi chiar nu înţelegeam de ce acasă nu gândesc exact la fel.

Cu cheia la gât

Aveam 5-6 ani când, plecând ultima de acasă, trebuia să închid eu uşa de la intrare. Iar cheia o puneam la gât. Fac parte din generaţia celor cu cheia la gât. Vreau să cred că eram descurcăreaţă de mică. Şi eram mândră de responsabilitatea care mi se dădea. Mă simţeam mare.

Acum, cu o hârtie în mână, pe care scria numele unei străduţe de nici 100 de metri, trebuia să mă descurc! Trebuia să ajung la destinaţie. Avem atât de multe ajutoare care să ne scoată din încurcături, încât efortul psihic e minim. Cea mai simplă cale: un GPS. Alegi adresa de îndată ce ai pornit maşina şi te duci fără griji. Dar după atâtea eforturi psihice minime, începi să mai şi uiţi lucruri (gen eu: GPS-ul, acasă). Bineînţeles că nu m-am stresat prea tare. Drumul până la Mediaş îl ştiu şi legată la ochi (ştiu chiar şi viteza maximă cu care poţi lua fiecare curbă – bine.. aici a contribuit tati!); drumul până la Sibiu l-am făcut de câteva ori, deci nicio şansă să mă pierd; prin Sibiu, mă descurs să ajung la facultate. De acolo mă las pe seama domnului Google (mulţumec celor de la Orange pentru internet nelimitat!). Care e chiar foarte folositor. Doar că te ajută să vizitezi toate împrejurimile până te duce la destinaţie. Bine, că de la un moment dat am lăsat maşina într-o parcare şi am luat-o pe jos. Ce nu prea ştie domnul Google? Sensurile unice! Aşa că am pornit la pas. Şi deşi eram cu harta în mână, aveam tendinţa să nu ascult de ea, s-o iau în cu totul alte direcţii – nu, nu ştiu de ce; un motiv destul de întemeiat ar fi că stau prost cu orientarea.. mda, cred că asta e! Dar nu au trecut nici 10 minute de când am plecat de lângă maşină, că am şi găsit adresa. Eram mândră de mine. Poate nu ca atunci când eram mică, dar o fărâmă din acelaşi sentiment mi s-a trezit şi astăzi. Eram puţin sfioasă. Trebuia să fac impresie bună – fără niciun motiv; acesta era targetul ce mi l-am impus şi voiam să-l ating! Am sunat şi aveam emoţii. Mai ceva ca la admitere!

O terasă luminoasă, o cafea bună şi m-am ales cu alte chei de pus la gât – de data asta doar la figurat. O grijă în minus!

Evenimentele care urmează lasă puţine urme în calendar: o ultimă ieşire cu foştii colegi (şi reuşim şi de data asta să vizităm nu mai puţin de 4 localuri!), participarea la deschiderea anului şcolar la fostul liceu (asta e un fel de tradiţie prin locurile astea; sau poate fi o palmă gen: “Gata! S-au dus anii tăi de liceu. Acum alţii vor învăţa în clasa, banca şi scaunul tău. Acum alţii se vor teme de ieşitul la tablă în orele de mate şi fizică. Acum alţii se vor ruga de portar să-i lase la bancomat la BT că şi-au uitat banii acasă.” – cel puţin asta era tactica mea şi mergea în 70% din cazuri) şi eventual o altă plimbare cu trenul până la Braşov, ca să participăm şi la RMA, dacă la Cel mai mare Karaoke din România ne-a plăcut atât de mult!

Şi apoi facultate! (Şi viaţă de noapte..) Un Sibiu tomnatic, cu străduţe care abia aşteaptă să fie călcate de cizmuliţe comode, cu vitrini în ale căror reflexie o să-mi oglindesc năzdrăvanul meu păr şi o să oftez grav că vântul l-a stricat tot. Din nou! Un Sibiu cu multe muzee, cafenele, turnuri şi ziduri vechi, spectacole de teatru şi trei ani la Jurnalism!

Fata mea este model!

Nu ştiu dacă subiectul acesta îşi are locul aici, dar până la urmă e blogul meu şi trebuie să postez tot ce mă macină.

Cine nu visează, atunci când e mică şi dă de clutch-urile şi perlele mamei, să ajungă model? Apoi mai creşti şi cu rochiţa mamei de la banchet, tu te joci de-a ‘prinţesele’, sus pe deal. Ca să treci de la făcut haine de păpuşi, la haine pentru tine – haine de scena a.k.a. purtabile doar în perimetrul camerei tale şi eventual la baie, că acolo e oglinda aia mare. Şi vine liceul, pe ale cărui coridoare defilezi ca un manechin în ţinute haute couture. Şi vine şansa aia unică şi tu chiar profiţi de ea. Şi poţi şi tu să zici că eşti model.

Bine, lucrurile nu sunt niciodată simple şi nu ajungi supermodel peste noapte. Primul pas sunt concursurile de Miss – două-trei şi eventual un premiu. Apoi ajungi să intri în prezentări de modă, dacă nu la filmări cu tine. Şi dacă faci treabă bună, dacă te ţii de ei şi ai continuitate POŢI să ajungi departe.

Întradevăr, viaţa de model 24/7, e strălucitoare. E minunat să faci ceva atât de plăcut şi să-ţi asiguri banii necesari pentru unele sau toate mofturile tale.

Şi acum marele Dar: pe lângă etichetele de slabă şi înaltă se cere la tot mai mulţi dintre designeri şi personalitate. Şi nu mai interesează pe nimeni acel clasic 90-60-90. Singurele numere care contează sunt centimetri din şolduri – de la 92 în sus eşti catalogată grasă, şi doar pentru că nu mai încape nimic pe tine. Şi dai şi peste nedreptăţi. Iar lumea te tratează cu superficialitate. Şi mulţi se aşteaptă să fii superficială, şi să nu scoţi prea multe cuvinte pe gură. Din cauza asta se cere personalitate. Fete care sunt în stare să iasă din fundal, pline de energie şi mereu cu zâmbetul pe buze. ’Cuz we are young. ‘Cuz we are free.

De obicei, după câte-un Fashion Week mă lăcuiesc. Zic: ‘Gata, mi-a ajuns! Acesta e ultimul meu festival’ – mai ales dacă sunt la Miss şi nu la prezentări. Şi am zis-o după absolut fiecare festival al meu! Dar dacă prind câte-o prezentare, sau dacă am norocul să apară cea care va câştiga în ultima zi şi să mă scoată pe mine, sunt cea mai fericită. Şi atunci îmi reamintesc de ce continui să fac aces lucru. Îmi reamintesc de ce îmi place. Nu pentru mâncarea bună şi hotelurile luxoase, nu pentru petrecerile în cele mai Fashion locaţii – Pentru ca F.people merg doar la F.parties! E F.world, baby! Eu o fac pentru alea 30 de secunde în care urc pe scenă.

Totul începe de dimineaţă, pe la ora 12 – ce am învăţat eu, este că manechinele nu sunt persoane matinale; nici nu ar putea cu After Party-urile din fiecare seară – nemachiată şi cu părul proaspăt spălat. De obicei asta e tot ce ajungi să faci după ce ajungi la hotel: un duş fierbinte şi să te demachiezi – bine.. poţi pleca la ora 2 ca să apuci puţin somn şi micul dejun, dar unde mai e distracţia?

Şi începe timid: „Cine nu are baza, să vină la machiaj!”, apoi „Toată lumea în Backstage la casting.” Şi de aici totul se transformă: „La cine ai intrat?”, „Toate fetele de la X la fiting”, „Fetele de la X pe scenă la repetiţii”, „Nu te aşeza pe scaun!”. Stai într-un scaun incomod aproximativ o oră, cu capul pe spate, în timp ce faţă îţi este acoperită cu mai multe straturi de machiaj – şi eventual sclipici, pene & Co. Reacţia unui prieten, după ce mi-a văzut pozele de la ultimele prezentări: ‘Da’ ţie îţi place să umbli cu mai mult machiaj decât haine?’ Şi pe cât de comică, pe atât de adevărată întrebarea. Dar încă nu am ajuns la partea mea preferată. Nici pentru păr nu se stă mai puţin, şi apoi aşteptarea până vine rândul prezentărilor tale. Şi ţuşti în haine, apoi din ele, în altele and so on. Show-ul începe atunci când se aude în Backstage „Urmează X!”. Toate fetele în rând – unele-şi mai uită locul – lip, pudra, blush, fixativ şi deja totul fierbe în tine. Apare prima fată, toate o urmăresc nervoase pe plasma de lăngă intrare. Şi vine rândul tău, designerul te ia de mână, te mai priveşte o dată, mai aranjează ceva pe tine, şi cu un „du-te” sau o palma nevinovată peste funduleţ, ai pornit. Şi asta e partea mea preferată! Apari pe scenă. Te uiţi în faţă: toate camerele aţintite pe tine, din lateral, din faţă, un prim-plan, apoi te filmează îndeaproape, de la picioare până-n vârful capului. Pleci din poza de întrare, ai un mers puternic şi sigur, toate privirile sunt pe tine, bliţurile pâlpâie pur şi simplu; te opreşti faci prima poză şi te laşi mângăiată de toate privirile. Savurezi. Pleci mai departe. Repeţi. Şi dacă ai curaj, te uiţi în ochii celor din primele rânduri şi le zâmbeşti jucăuşă sau le tragi cu ochiul, în timp ce ei se topesc făcându-ţi poze cu telefoanele. Şi pleci, pe margine, să ieşi de pe scenă, dar şti că eşti privită. Şi nimic nu te face să te simţi mai bine decât să şti că pentru căteva secunde i-ai hipnotizat. Şi te simti stăpânul întregii lumi. În Backstage, o dată cu dispariţia luminilor, dispare tot feelingul de pe scenă. Dar eşti încă în priză. Trebuie să te schimbi. Dar niciodată singură. Sunt mereu patru mâini care te dezbracă şi unicul lucru care rămâne pe tine e slipul crem – sau alb, sau negru – şi aceleaşi maini te şi îmbracă. Nu exista inhibiţii, pudoare sau lălăi care se holbează la tine. Toţi se comportă absolut normal. Trag rochia pe tine, o aranjează, îţi pun accesorile în timp ce celelalte mâîni te încalţă. Şi totul se repetă. Iar manejul.. Ah, manejul îţi oferă şansa să ieşi pe scenă cu un zâmbet enorm, să feliciţi designerul prin aplauze şi să mai apari o dată în faţa camerelor, ca şi actorii unei piese de teatru care a fost bine jucată. Asta e partea mea preferată. Şi merită tot stresul şi toate celelalte care nu-mi permit să le pun aici.

E oficial!

De ieri sunt oficial studentă, cu locul confirmat, fără fişă pentru cămin, dar deja cu o cafenea preferată.

Încă fac drumul Sighişoara –Sibiu (Brutarilor, 3) cu GPS-ul. Dacă data trecută am învăţat să mă descurs prin Mediaş – tot înainte, după prima mare intersecţie dirijată mă încadrez pe banda din dreapta, o iau la dreapta şi dacă o ţin tot înainte, ies din oraş; dacă o luam în faţă, la intersecţia de lângă Catedrală, ajungeam ori pe drumul înapoi spre casă, ori în centru –  astăzi a venit rândul Sibiului. Nu e atât de greu: treci podul, la primul sens giratoriu faci stânga, apoi mergi tot în faţă – mai treci de două sensuri giratorii pe care le “părăsiţi la prima ieşire” de care Gps-ul meu nu ştie că s-au construit –  stai la semafor, faci dreapta şi pe străduţa cu sens unic, pe ultima ramură dinainte de un nou sens giratoriu, e Facultatea de Jurnalistică. Bine aţi venit cu 40 de minute înainte (că deh, am pornit ca tot românul, înainte) şi am avut timp şi de două cafeluţe – mai tare de dragul de a face recunoaştere pentru la toamnă.

Îmi place să profit de ce-mi dă viaţa şi nu mă gândesc pe termen lung la ce se va întâmpla. Dar încerc să iau tot ce e mai bun din ce îmi e dat, chiar dacă ştiu că o să ajungă într-un punct mort. Defapt toate lucrurile ajung într-un punct mort, şi oricât ţi-ai dori să mai tragi de ele, nu se poate. Cum ar fi anii de liceu – cel mai recent exemplu; oricât ne-am dori, nu vom mai fi niciodată liceeni – o prietenie sau o relaţie plină de pasiune. Toate acestea vor ajunge mai devreme sau mai târziu în acel loc de unde nu mai pot fi scoase. Şi ţine de oameni dacă anticipează sau nu acest lucru. Dar chiar şi atunci când o fac, nu trebuie să renunţe. Căci poate pentru o zi, pentru două luni sau pentru trei ani, acel lucru te poate face fericit. Nu-ţi tăia acest drept!

Ieri, eram atât de entuziasmată de înscrierea la Jurnalism, o facultate pe o care o pusesem pe locul II. O facultate pe care o aveam în mintea mea la categoria “în caz că”. Şi uite că s-a întâmplat acel “în caz că” şi am ajuns la Jurnalism. Dar satisfactia de a completa fişa de confirmare şi de a semna, a fost maximă. Aşa că o să profit de această şansă care mi se dă, o voi lua de bună şi voi vedea unde ajung. Doar în cazul în care nu-mi va plăcea, mă voi întoarce la prima opţiune, şi voi mai încerca. Dar nu pot să pornesc la drum cu ideea că n-o să-mi placă, că n-o să ajung nicăieri, că nu are rost să mă mai amăgesc cu ceva ce oricum nu voi termina. Poate că nu voi termina facultatea de Jurnalism; poate până anul viitor o să am o revelaţie şi o să-mi doresc cu totul altceva. Şi o să fac altceva. Dar acest poate nu reuşeşte să-mi împiedice entuziasmul. Şi nu mă poate face să renunţ.

O să fie cei mai minunaţi ani!